În Monitorul Oficial cu numărul 962 din 28 noiembrie 2016 a fost publicată Decizia CCR nr. 614/2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215^1 alin. (2) şi alin. (5) din Codul de procedură penală.
”Examinând excepţia de neconstituţionalitate, (…) Curtea reţine că măsura controlului judiciar este o măsură preventivă care, chiar dacă se execută în stare de libertate, limitează atât libertatea individuală a inculpatului, cât şi exercitarea celorlalte drepturi fundamentale reţinute de Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 712 din 4 decembrie 2014, respectiv libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, reglementate la art. 25, art. 26, art. 39, art. 41 şi, respectiv, art. 45 din Constituţie, limitări determinate de impunerea în sarcina inculpatului a obligaţiilor prevăzute la art. 215 alin. (1) din Codul de procedură penală şi a unora sau a tuturor obligaţiilor prevăzute la art. 215 alin. (2) din Codul de procedură penală.
Aşa fiind, prelungirea acestei măsuri obligă la asigurarea garanţiilor procesuale specifice dreptului la apărare. Având în vedere conţinutul acestui drept şi importanţa asigurării lui cu prilejul dispunerii şi al prelungirii măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, exhaustiv analizate de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, ale cărei considerente sunt aplicabile mutatis mutandis şi în privinţa măsurii controlului judiciar, Curtea constată că acesta presupune nu doar reglementarea dreptului inculpatului de a fi prezent şi asistat de un avocat în momentul verificării de către procuror a menţinerii temeiurilor care au determinat luarea măsurii anterior referite sau a apariţiei unor temeiuri noi care să justifice prelungirea acestei măsuri, ci şi dreptul inculpatului de a fi audiat înaintea acestei prelungiri.
De asemenea, Curtea reţine că o procedură similară este reglementată, prin dispoziţiile art. 212 din Codul de procedură penală, în privinţa luării măsurii controlului judiciar de către procuror. Conform alin. (1) al art. 212 din Codul de procedură penală, în vederea luării măsurii anterior referite, procurorul dispune citarea inculpatului aflat în stare de libertate sau aducerea inculpatului aflat în stare de reţinere, potrivit alin. (2) al aceluiaşi art. 212, inculpatului prezent i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, infracţiunea de care este suspectat şi motivele luării măsurii controlului judiciar, iar, conform alineatului imediat subsecvent, măsura controlului judiciar poate fi luată numai după audierea inculpatului, în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu, cu aplicarea, în mod corespunzător, a dispoziţiilor art. 209 alin. (6) – (9) din Codul de procedură penală. Or, prelungirea de către procuror a măsurii controlului judiciar, atunci când se menţin temeiurile care au determinat luarea ei şi, cu atât mai mult, în cazul apariţiei unor temeiuri noi, este, din perspectiva efectelor avute asupra inculpatului, similară luării unei noi măsuri a controlului judiciar. Prin urmare, aceasta nu poate fi făcută decât cu respectarea procedurii şi cu asigurarea garanţiilor procesuale prevăzute la art. 212 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală.
Mai mult, în vederea asigurării aceloraşi garanţii, legiuitorul a prevăzut, la art. 215 alin. (8) din Codul de procedură penală, referitor la conţinutul controlului judiciar, că impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat sau înlocuirea ori încetarea celor dispuse iniţial se poate face, prin ordonanţă, după ascultarea acestuia.
Pentru aceste motive, Curtea constată că, în vederea asigurării dreptului la apărare, prelungirea măsurii controlului judiciar, conform art. 215^1 alin. (2) din Codul de procedură penală, se impune a fi făcută cu aplicarea procedurii prevăzute de art. 212 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală pentru dispunerea acestei măsuri.
De asemenea, Curtea reţine că dispoziţia prevăzută la art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, conform căreia împotriva ordonanţei procurorului prin care, în condiţiile prevăzute la alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi art. 2151, s-a prelungit măsura controlului judiciar, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, cu aplicarea, în mod corespunzător, a dispoziţiilor art. 213 din Codul de procedură penală, nu este de natură a acoperi viciul de neconstituţionalitate anterior referit, întrucât reglementează un drept procesual ce poate fi exercitat doar ulterior momentului prelungirii de către procuror a măsurii controlului judiciar. Or, o astfel de garanţie procesuală nu poate acoperi lipsa asigurării dreptului la apărare în momentul procesual al prelungirii acestei măsuri.
Având în vedere aceste argumente, Curtea constată că prevederile art. 215^1 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care prelungirea măsurii preventive a controlului judiciar se realizează cu aplicarea procedurii prevăzute la art. 212 alin. (1) şi alin. (3) din Codul de procedură penală referitoare la luarea măsurii controlului judiciar.
Pentru motivele mai sus invocate, Curtea constată că, numai în condiţiile mai sus arătate, dispoziţiile art. 2151 alin. (2) din Codul de procedură penală respectă prevederile art. 23 alin. (1) din Constituţie referitoare la libertatea individuală, dar şi dispoziţiile constituţionale ale art. 25, art. 26, art. 39, art. 41 şi, respectiv, art. 45.”
Cuvinte cheie: control judiciar > exceptie de neconstitutionalitate > noul cod de procedura penala
