CEDO. Cauza Pătrașcu împotriva României. Provocarea de către agenții sub acoperire în comiterea unei infracțiuni

15 februarie 2017 CEDO

În hotărârea din 14 februarie 2017 în cauza Pătrașcu împotriva României (cererea nr. 7600/09), Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu 6 voturi la 1, a hotărât că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

În cauză, reclamantul s-a plâns că a fost provocat să comită infracţiunea de către agentul sub acoperire, contrar art. 6 § 1 din Convenție.

În fapt, în februarie 2007, un polițist l-a abordat pe reclamant într-un club de noapte, pentru a verifica o informaţie cum că acesta se ocupă de trafic de droguri. Poliţistul sub acoperire a întocmit ulterior un raport în care descria faptul că reclamantul i-a spus că ar putea să îi procure droguri şi că se vor auzi la telefon. După începerea urmăririi penale şi autorizarea unor măsuri de supraveghere, reclamantul l-a sunat pe poliţist pentru a-l întreba dacă e interesat să cumpere ecstasy. Poliţistul l-a sunat la rândul său pe reclamant de mai multe ori în cursul lunilor aprilie şi mai 2007 pentru a se înţelege asupra datelor trazacţiei. La 19 iulie 2007, cei doi s-au întâlnit, ocazie cu care s-a realizat un flagrant. Reclamantul a fost condamnat la închisoare pentru trafic de droguri.

CEDO reiterează că provocarea în comiterea unei infracțiuni are loc atunci când agenții statului nu au un comportament pasiv, ci incită la comiterea unei infracţiuni o persoană care altfel nu ar fi comis-o. De asemenenea, subliniază că admiterea de către instanțele de judecată a probelor obținute în urma provocării de către poliție poate duce la un proces inechitabil. În acest sens contează motivele care au stat la baza deciziei de iniţiere a măsurii speciale, comportamentul agenţilor statului, precum şi modul de examinare a cauzei în judecată.

Cu privire la modul de examinare a cauzei de către instanțele naționale, Curtea observă că, în speță, întrucât reclamantul a invocat faptul că a fost provocat să comită infracțiunea, instanțele naționale aveau obligația de a lua măsurile necesare pentru a descoperi adevărul, ținând seama de faptul că sarcina probării faptului că provocarea nu a avut loc, cade pe umerii autorităţilor. În consecință, instanțele ar fi trebuit să verifice, prin evaluarea informațiilor din dosarul cauzei și, dacă era necesar, prin examinarea materialului relevant în ceea ce privește operațiunea, motivele ce au stat la baza suspiciunii autorităților că reclamantul ar puteafi  implicat în trafic de droguri. Curtea observă în această privință că instanțele naționale au omis să verifice declarația inclusă în raportul inițial din 1 martie 2007 că poliția era în posesia unor informații referitoare la implicarea reclamantului în traficul de droguri. Acest lucru ar fi ajutat să clarifice motivele pentru care operațiunea a fost inițiată, în special dacă autoritățile au acționat pe baza informațiilor primite de la o persoană și, prin urmare, s-au alăturat unei infracțiuni continue; sau informațiile au fost colectate în mod direct de către polițiști, acesta din urmă conducând către riscul de extindere a rolului lor la cel al agenților provocatori. Polițistul sub acoperire a fost audiat în instanță, însă declarația nu a lămurit aceste aspecte.

Totodată, Curtea constată că instanțele naționale nu au analizat faptul că reclamantul nu avea cazier și nici faptul că nu fost găsite droguri în posesia sa în niciun moment înainte sau în timpul operațiunii sub acoperire.

De asemenea, Curtea notează că pe lângă declarațiile părților în instanță, singurele probe ale activităţii infracţionale a reclamantului au fost rapoartele poliţistului sub acoperire şi interceptările telefonice realizate.

În concluzie, în timp ce este conștiență de importanța și dificultățile sarcinii investigatorilor sub acoperire, Curtea consideră  că instanțele naționale nu au investigat în mod adecvat alegația de provocare. Din aceste motive, procesul reclamantului a fost lipsit de caracterul echitabil impus de articolul 6 din Convenție.

Judecătorul Egidijus Kūris, în opinia sa separată, este de părere că, nu a avut loc o violare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Potrivit acestuia, faptul că reclamantul nu avea antecedente penale nu dovedește nimic. Există întotdeauna o ”prima dată.” În cazul în care Curtea este consecventă în această atitudine, pentru mulți dintre cei din lumea interlopă ”prima dată” nu va fi niciodată. De asemenea, nici faptul că nu fost găsite droguri în posesia reclamantului în niciun moment înainte sau în timpul operațiunii sub acoperire nu dovedește nimic. Sarcina unui intermediar este de a pune oamenii în legătură; ceea ce a făcut acest intermediar; afirmă, printre altele, judecătorul Kūris.

Cuvinte cheie: > > >

Comentarii