Marți, 1 martie 2016, în hotărârea pronunțată în cauza Popoviciu împotriva României (cererea nr. 52942/09), Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu unanimitate, a constatat că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenție și că nu a existat nicio încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție.
Cauza privește plângerea reclamantului care a fost ținut timp de aproape nouă ore într-o sală de așteptare la DNA, sediul central – unde a fost chemat pentru interogatoriu – înainte de emiterea ordonanței de reținere.
Situația de fapt
In 2005, un om de afaceri a depus o plângere penală împotriva domnului Popoviciu și rectorului unei universități cu privire la vânzarea unui teren de langa Bucuresti. În legătură cu aceasta, la 24 martie 2009, în jurul orelor 15, dl Popoviciu a fost adus de poliție la sediul DNA, în baza unui mandat de aducere în fața organelor de urmărire penală în vederea interogării sale în legătură cu infracțiunile de abuz în serviciu și dare de mită.
Ținut într-o sală de așteptare, fără a fi interogat, reclamantul a fost informat cu privire la acuzațiile împotriva lui și audiat de anchetatori la orele 22, iar la 23:30 a fost reținut pentru următoarele 24 de ore; pe 25 martie 2009, fiind pus in libertate cu interdicția de a părăsi țara timp de 30 de zile. Această interdicție a fost prelungită în mod repetat, pe o perioadă de trei luni, DNA și instanțele susținând că exista o suspiciune rezonabilă că domnul Popoviciu a comis infracțiunile de care era acuzat și că ridicarea interdicției ar împiedica buna administrare a justiției.
Invocând articolul 5 § 1 (dreptul la libertate și siguranta), domnul Popoviciu s-a plâns că a fost ținut timp de aproape nouă ore pe sediul DNA, fără nici un temei juridic. Invocând articolul 2 din Protocolul nr 4 (libertatea de circulație), s-a plâns, de asemenea, că interdicția de a părăsi țara nu a fost justificată.
Aprecierea Curții
Curtea notează că, în speță, temeiul juridic pentru privarea reclamantului de libertate a fost dat de articolele 183 și 184 din Codul de procedură penală român, în vigoare la momentul respectiv.
În această privință, Curtea observă că mandatul de aducere emis în temeiul articolului 183 alin. 2 din Codul de procedură penală nu conținea nici un motiv care să justifice măsura. Prin urmare, Curtea concluzionează că, prin omiterea precizării motivelor pe care s-a bazat, mandatul de aducere nu a fost conform normelor de procedură penală.
În plus, Curtea are dubii dacă privarea reclamantului de libertate și transferul său către sediul DNA sub escorta poliției au fost necesare pentru a se asigura că acesta va da declarație ca inculpat. În această privință, Curtea notează că dosarul penal în ceea ce privește cazul reclamantului a fost deschis în 2008, iar reclamantul a respectat citațiile emise în numele său. În plus, Curtea notează că judecătorul Curții de Apel București, care a dispus eliberarea imediată a reclamantului la 25 martie 2009, a afirmat că aducerea reclamantului la sediul DNA în baza unui mandat de aducere nu a fost justificată prin refuzul precedent al acestuia de a se prezenta la DNA.
În plus, Curtea notează că în momentul în care procurorul a emis mandatul de aducere reclamantul dobândise deja, în mod oficial, calitatea de suspect în legătură cu infracțiunile de abuz în serviciu și dare de mită.
Întrucât reclamantul a fost în mod incontestabil considerat a fi suspect, legalitatea privării sale de libertate trebuie să fie examinată în temeiul articolului 5 § 1 (c) din Convenție.
În conformitate cu legislația românească existau doar două măsuri preventive privative de libertate: reținerea și arestarea preventivă. În speță, cu toate acestea, nici una dintre aceste măsuri nu a fost luată față de reclamant înainte de ora 23:30 la data de 24 martie 2009.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că procurorul a avut motive suficiente pentru a justifica privarea de libertate și cu toate acestea, a decis ca reclamantul să rămână la dispoziția sa pentru a fi interogat în temeiul mandatului de aducere și să nu dispună reținerea sa până la ora 23:30.
Curtea este conștientă de constrângerile care apar într-o anchetă penală, și nu neagă complexitatea procedurii din speță. Cu toate acestea, în ceea ce privește libertatea, lupta împotriva corupției nu poate justifica recurgerea la arbitrariu și la abateri de la lege.
Prin urmare, Curtea consideră că circumstanțele de mai sus relevă faptul că reclamantul nu a fost privat de libertate în conformitate cu procedura prevăzută de legislația internă, ceea ce face ca privarea de libertate a acestuia la 24 martie 2009 între orele 15 – 23:30 să fie incompatibilă cu cerințele articolului 5 § 1 din Convenție.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție.
Cuvinte cheie: cauza Popoviciu împotriva României > CEDO
