CEDO condamnă România pentru lipsa de reacție a autorităților într-o cauză privind violența în familie

23 mai 2017 CEDO

În hotărârea din 23 mai 2017 în cauza Bălșan împotriva României (cererea nr. 49645/09), Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu unanimitate, a constatat că a fost încălcat art. 3 precum și art. 14 coroborat cu art. 3 din Convenție.

Cauza privește violența în familie.

Situația de fapt

Reclamanta, dna Bălșan, s-a căsătorit în 1979 și are patru copii. Potrivit reclamantei, soțul ei s-a manifestat  violent față de ea și copii pe tot parcursul căsătoriei lor. Violența s-a intensificat în 2007, în timpul procedurilor de divorț și a continuat până în 2008, când divorțul s-a finalizat. Reclamanta a fost agresată de soțul ei în total de opt ori în această perioadă, și a suferit leziuni care, conform rapoartelor medicale, au necesitat între două și zece zile de îngrijire medicală.

În perioada 2007-2008, reclamanta a solicitat asistență prin intermediul apelurilor de urgență la poliție, petițiilor către șeful poliției pentru protecție și plângerilor penale oficiale. În ceea ce privește plângerile penale, s-a considerat, atât la nivel de anchetă cât și în fața instanțelor naționale, că reclamanata a provocat violența în familie și că aceasta nu a fost suficient de gravă pentru a intra sub incidența legii penale.

Astfel, cu privire la trei incidente care au avut loc în 2007, instanțele de judecată au dispus achitarea soțlui pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe; în ceea ce privește cinci incidente petrecute în 2008, organele de urmărire penală au decis să nu-l acuze. Soțul ei a primit câte o amendă administrativă în urma fiecăreia dintre aceste decizii.

Pe parcursul cercetărilor penale și a procedurilor judiciare reclamanta a continuat să aducă în atenția autorităților abuzul soțului ei, spunându-le că se temea pentru viața ei. Nu a fost luată nicio măsură concretă, iar solicitările ca instanțele să dispună măsuri de protecție nu au primit răspuns.

Invocând art. 3 și 14 din Convenție, reclamanta s-a plâns că autoritățile nu au protejat-o de violența în familie repetată, în ciuda numeroaselor sale plângeri și că toleranța autorităților față de actele de violență au făcut-o să se simtă neajutorată și umilită.

Aprecierea CEDO

În ceea ce privește procedura penală, Curtea constată cu îngrijorare că, atât la nivel de anchetă cât și în fața instanțelor naționale s-a considerat că actele de violență în familie au fost provocate și că nu au fost suficient de grave pentru intra în sfera de aplicare a legii penale.

Mai mult decât atât, reclamantei i-au fost refuzate serviciile unui avocat din oficiu, deoarece instanțele au considerat că reprezentarea juridică pentru victimă nu era necesară în astfel de cazuri. În această privință, Curtea a statuat că, în anumite circumstanțe, obligațiile statului de a asigura participarea efectivă a victimelor în investigarea plângerilor de maltratare se poate extinde la problemele legate de asigurarea accesului efectiv la reprezentare juridică gratuită. Curtea reiterează că nu este sarcina sa să ia locul instanțelor interne și că revine primul rând autorităților naționale, în special instanțelor, să rezolve problemele de interpretare a legislației interne. Cu toate acestea, o abordare precum cea autorităților în cazul de față – unde nu a fost contestată existența unor acte de violență în familie – a privat cadrul legal național de scopul său și este în contradicție cu standardele internaționale în ceea ce privește violența împotriva femeilor și violența în familie, în special.

Guvernul a criticat reclamanta că nu a uzat de prevederile Legii nr. 217/2003. Curtea notează că reclamanta a făcut uz de prevederile legii, dar fără nici un rezultat  Cu toate acestea, Curtea consideră că ceea ce se află în centrul acestui caz este problema impunității actelor de violență în familie, chestiune care trebuie abordată de către instanțele penale. Reclamanta a folosit măsurile prevăzute de dreptul penal, dar autoritățile naționale, deși conștiente de situația ei, nu au luat măsurile adecvate pentru a pedepsi agresorul și pentru a preveni violențele ulterioare. Plângerile reclamantei au fost respinse din lipsă de probe împotriva soțului sau pentru că nu au atins nivelul de gravitate necesar pentru a se impune sancțiuni penale.

În concluzie, modul în care plângerile reclamantei au fost tratate de către autoritățile statului nu a oferit o protecție adecvată împotriva actele de violență de către soțul ei, asfel că a fost încălcat art. 3 din Convenție.

De asemenea, Curtea consideră că violența suferită de reclamantă poate fi considerată ca fiind violență pe motive de gen, care este o formă de discriminare împotriva femeilor. În pofida adoptării de către Guvern a unei legi și a unei strategii naționale pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, pe care Curtea o apreciază, lipsa generală de reacție a sistemului judiciar și impunitatea de care se bucură agresorii, așa cum este și în cazul de față, indică că nu a existat un angajament corespunzător pentru luarea unor măsuri adecvate cu privire la violența în familie.

Curtea a obligat statul român să plătească reclamantei 9800 euro – daune morale.

Cuvinte cheie: > >

Comentarii