Marți, 5 iulie 2016, în hotărârea publicată în cauza Buzadji împotriva Republicii Moldova (cererea nr. 23755/07), Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului a hotărât, în unanimitate, că a fost încălcat art. 5 § 3 (dreptul la libertate și siguranță) din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Cauza privește detenția preventivă unui om de afaceri timp de zece luni.
Reclamantul, Petru Buzadji, a fost arestat în mai 2007, fiind acuzat de fraudarea unei companii de stat în care activa în calitate de director. Termenul deţinerii reclamantului în stare de arest a fost extins de câteva ori, până în iulie 2007, în esență invocându-se aceleași motive. La cererea reclamantului, instanţele judecătoreşti i-au schimbat măsura preventivă în arest la domiciliu până în martie 2008, ulterior fiind eliberat pe cauțiune.
Invocând în special articolul 5 § 3 din Convenție, reclamantul s-a plâns, despre lipsa motivelor suficiente pentru arestarea sa.
Aprecierea Marii Camere
Curtea a examinat două chestiuni suscitate de cauza Buzadji, utile pentru dezvoltarea practicii sale, respectiv cerinţa ca autorităţile naţionale să justifice prelungirea detenţiei şi arestul la domiciliu.
Potrivit jurisprudenței Curții, persistenţa suspiciunii rezonabile că persoana a săvârșit o infracțiune este o condiţie sine qua non pentru regularitatea prelungirii detenției dar, după expirarea unei anumite perioade de timp, nu mai este suficientă, fiind necesare alte motive care să justifice continuarea privării de libertate. După această perioadă de timp, Curtea urmează să stabilească: în primul rând, dacă alte motive invocate de către autorităţile judiciare justifică privarea de libertate; şi, în al doilea rând, dacă aceste motive sunt suficiente şi pertinente, dacă autorităţile naţionale au manifestat o diligenţă specială în conducerea procesului.
Curtea a admis că problema când al doilea set de garanții se aplică a fost lăsată să depindă de noțiunea destul de vagă de ” un anumit interval de timp”. Prin urmare, Curtea a considerat convingătoare argumentele pentru sincronizarea celor două seturi de garanţii, precizând că cerința ca un judecător să ofere motive pertinente și suficiente pentru detenție se aplică deja în momentul primei decizii prin care se dispune arestarea preventivă, adică imediat după arestare.
În ceea ce priveşte arestul la domiciliu, Curtea a confirmat jurisprudenţa sa potrivit căreia arestul la domiciliu reprezintă o privare de libertate în sensul art. 5 din Convenţie. Mai mult, Curtea nu a acceptat argumentul Guvernului precum că atitudinea reclamantului faţă de arestul la domiciliu şi omisiunea de a contesta măsura respectivă ar fi constituit renunţarea la dreptul său la libertate. Starea sănătăţii acestuia s-a deteriorat în mod considerabil pe durata detenţiei iar numeroasele sale demersuri de eliberare din arest au fost respinse, astfel că este ușor de înțeles că reclamantul era dispus să facă concesii pentru a pune capăt situaţiei în care se afla. Prin urmare, era într-o stare evidentă de suprasolicitare după plasarea în arest la domiciliu. Chiar dacă s-ar presupune că a fost de acord să fie plasat în arest la domiciliu, acest fapt nu poate fi echivalat cu eliberarea din detenţie, după cum a argumentat Guvernul. Nici nu poate fi privit, după cum a sugerat Guvernul, ca o formă de compensaţie ce ar satisface exigenţele art.5 § 5 de acordare a dreptului la reparație. Prin urmare, în unanimitate, Curtea a respins obiecţia Guvernului privind lipsa calităţii de victimă a reclamantului.
Curtea, de asemenea, a respins argumentul Guvernului precum că în cazul arestului în locurile de detenţie ordinare se impun motive mai considerabile decât în cazul plasării în arest la domiciliu, fiind o măsură mai lejeră. Curtea a reiterat că art 5 nu reglementează condiţiile de detenţie, precizând că criteriile prevăzute de acest articol se referă doar la nivelul restricţiilor privind libertatea de circulaţie, şi nu în diferenţierea comfortului sau în regimul intern a diferitor locuri de detenţie. În consecință, Curtea aplică aceleaşi criterii pentru întreaga perioada de detenţie, indiferent de locul unde reclamantul este deţinut.
În final, revenind la justificarea oferită pentru detenţia provizorie a reclamantului, Curtea a considerat că motivele aduse de instanţele naţionale pentru dispunerea şi prelungirea arestării acestuia au fost stereotipe şi abstracte, precum şi contradictorii. Deciziile au citat condițiile de aplicare a detenţiei fără vreo încercare de a arăta cum acestea se aplică în mod concret în circumstanţele particulare din speţă.
Mai mult decât atât, cu unele ocazii, instanţele naţionale au respins că nefondate şi neplauzibile alegaţiile procuraturii în privinţa pericolului reclamantului de a se ascunde, a influenţa martorii şi a falsifica probele. Cu alte ocazii, la primele prelungiri a arestului reclamantului, aceste motive au fost acceptate de instanţele naţionale, fără vreo schimbare aparentă a circumstanţelor şi fără vreo explicaţie. Şi nici nu s-au referit la vreun risc de complotare, care era, în esenţă, unicul motiv suplimentar invocat de instanţe la decizia de a plasa reclamantul în arest. De asemenea, după cum s-a întâmplat în cazul arestării iniţiale, instanţele naţionale nu au evaluat caracterul reclamantului, moralitatea sa, activele sale şi legăturile cu statul precum şi comportamentul său pe durata primelor 10 luni a urmăririi penale, când ar fi avut timp să comploteze cu fii săi, dacă ar fi dorit să o facă. În ceea ce priveşte deciziile de plasare în arest la domiciliu, în pofida constatării instanţelor că nu existau motive pentru continuarea detenţiei, cum ar fi ascunderea sau amestecul în urmărirea penală, cu toate acestea instanţele au dispus arest la domiciliu în iunie şi iulie 2007.
Prin urmare, Curtea a considerat că motivele aduse pentru dispunerea şi prelungirea detenţiei reclamantului nu au fost nici suficiente şi nici pertinente, fiind încălcat art. 5 § 3 din Convenţie.
Cuvinte cheie: cauza Buzadji împotriva Republicii Moldova > dreptul la libertate
