Marți, 22 martie 2016, în hotărârea pronunțată în cauza MG împotriva Turciei (cererea nr. 646/10), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât, în unanimitate, că a fost încălcat art. 3 (interzicerea torturii și a tratamentelor inumane sau degradante) din Convenţia europeană a drepturilor omului, precum și art. 14 (interzicerea discriminării) coroborat cu art. 3.
Cauza privește violența în familie la care a fost supusă MG în timpul căsătoriei sale precum și amenințările la adresa ei in urma divortului.
Situația de fapt
Reclamanta, MG, la 18 iulie 2006, a depus o plângere penală împotriva soțului ei. afirmând că a fugit de acasă din cauza violenței în familie, la care a fost supusă de la începutul căsătoriei ei în 1997. Raportul întocmit de institutul de medicină legală detalia leziunile lui MG, iar raportul intocmit de departamentul de psihiatrie al Facultății de Medicină a Universității din Istanbul, indica faptul că suferea de tulburări depresive și stres post-traumatic cronic, urmare a experiențelor suferite. Soțul a negat acuzațiile aduse; el a fost audiat la 15 decembrie 2006, iar la 22 februarie 2012 a fost acuzat de vătămarea soției.
Între timp, la 31 august 2006, MG a introdus acțiune de divorț și a solicitat măsuri de protecție, care au fost acordate de către instanța de judecată. Divorțul a fost pronunțat la data de 24 septembrie 2007 iar autoritatea părintească a fost atribuită lui MG; cu toate acestea, copiii au fost plasați sub protecția serviciilor sociale. La 1 noiembrie 2012, 10 octombrie 2013 și 19 iunie 2014, MG a solicitat din nou instanței instuirea de măsuri preventive pentru fostul ei sot susținând că în mod constant o amenință cu acte de violență și cu moartea. Instanța a a decis fostul-soț să nu se apropie de casa acesteia și să nu o contacteze.
La 6 martie 2014, fundația care a adăpostit-o peMG și copiii ei, a prezentat un raport de asistență socială, precizând, în special, că reclamanta trăia sub o amenințare continuă și că siguranța ei era încă o problemă.
Aprecierea Curții
Curtea a notat că MG a depus o plângere împotriva soțului ei la 18 iulie 2006, și că rapoartele de expertiză au fost întocmite de organele competente, în ziua următoare, descriind rănile ei fizice, precum și legătura dintre starea ei psihologică și violența la care ea a fost supusă. Aceasta a observat, totuși, că un mandat de arestare pe numele soțului a fost emis abia la 23 noiembrie 2006, și că el nu a fost audiat de către procuror până la 15 decembrie 2006, adică la aproape cinci luni de când a fost depusă plângerea împotriva lui; urmărirea penală care se pare că este încă în curs, a început la data de 22 februarie 2012, adică la mai mult de cinci ani și șase luni de la data plângerii.
***CEDO. Obligația autorităților de a proteja viața unei femei amenințată de soțul ei***
Curtea a subliniat diligența specială necesară în soluționarea plângerilor privind violența în familie și a menționat că „Convenția de la Istanbul” cere statelor membre să ia măsurile necesare pentru a se asigura că investigațiile și procedurile judiciare sunt efectuate fără întârzieri nejustificate. În plus, Curtea a considerat că autoritățile naționale aveau obligația de a lua în considerare starea specială a victimei, de insecuritate și vulnerabilitate psihologică, fizică și/sau financiară, precum și de a evalua situația cât mai rapid posibil. În opinia Curții, nu era nimic în speță de natură a explica pasivitatea organelor de urmărire penală o perioadă atât de lungă (mai mult de cinci ani și șase luni) înainte de începerea urmăririi penale. Din aceste motive, Curtea a constatat că modul în care autoritățile au efectuat urmărirea penală nu poate fi considerat ca îndeplinind cerințele articolului 3 din Convenție.
Reclamanta a explicat că, după ce s-a pronunțat divorțul, și până la intrarea în vigoare la 20 martie 2012, a Legii nr. 6284, cadrul legislativ în vigoare în Turcia nu i-a permis să aibă acces la măsuri de protecție, și a declarat că a fost forțată să trăiască ascuns timp de mulți ani, de teama de a fi supusă din nou violențelor fostul ei sot. Curtea a reiterat faptul că impactul psihologic este un aspect major în domeniul violenței în familie și o circumstanță importantă încât trebuie să-l ia în considerare în evaluarea sa. Curtea a observat că în timp ce MG era încă căsătorită, legea îi oferea posibilitatea de a solicita judecătorului instituirea măsurilor de protecție prevăzute în Legea nr. 4320, dar că, odată ce a divortat, posibilitatea să beneficieze de astfel de măsuri era controversată. Având în vedere modul în care era formulată legea, problema dacă măsurile prevăzute erau aplicabile cuplurilor necăsătorite sau divorțate a dat naștere la diverse interpretări de către instanțele naționale. În consecință, după ce s-a pronunțat divorțul (24 septembrie 2007) și până la intrarea în vigoare a Legii nr. 6284 (20 martie 2012), cadrul legislativ în vigoare, nu garanta că MG, divorțată, ar fi putut beneficia de măsurile de protecție prevăzute în Legea nr. 4320, astfel că cererea sa era lăsată la interpretarea și aprecierea judecătorului. Curtea a considerat că MG a fost obligată să trăiască într-o situație de natură să provoace teama, vulnerabilitate și anxietate, și că, timp de mai mulți ani după ce a sesizat instanțele judecătorești naționale, a fost nevoită să trăiască cu teama de comportamentul fostului ei soț. Prin urmare, Curtea a considerat că a fost încălcat art. 3 din Convenție.
***CEDO. Răpirea internațională de copii. Motivarea refuzului de a dispune înapoierea copilului***
Curtea a reiterat faptul că a constatat deja că eșecul unui stat, chiar și neintenționat, de a proteja femeile împotriva violenței în familie încalcă dreptul lor la o protecție egală în temeiul legii. De asemenea, a subliniat faptul că, în conformitate cu articolul 3 din Convenția de la Istanbul, termenul „violență împotriva femeilor”, trebuie înțeles ca o încălcare a drepturilor omului și ca o formă de discriminare împotriva femeilor. În această privință, a menționat că, în împrejurările din speță, pasivitatea judiciară generală și discriminatorie în Turcia, a fost de natură să creeze un climat favorabil violenței în familie. În egală măsură, Curtea a considerat că, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 6284, cadrul legislativ în vigoare, nu garanta femeilor divorțate măsurile de protecție împotriva foștilor soți prevăzute de Legea nr. 4320.
În consecință, Curtea a ajuns la concluzia că a existat o încălcare a articolului 14 coroborat cu articolul 3 din Convenție.
Curtea a obligat Turcia să plătească reclamantei 19.500 euro – daune morale.
Cuvinte cheie: cauza MG împotriva Turciei > CEDO > Conventia de la Istanbul > violenta in familie
