(1) Prevederile prezentului titlu se aplica creantelor certe, lichide si exigibile constand in obligatii de plata a unor sume de bani care rezulta dintr-un contract civil, inclusiv din cele incheiate intre un profesionist si o autoritate contractanta, constatat printr-un inscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui inscris, insusit de parti prin semnatura ori in alt mod admis de lege.
(2) Nu sunt incluse in sfera de aplicare a prezentului titlu creantele inscrise la masa credala in cadrul unei proceduri de insolventa.
(3) Prin autoritate contractanta, in sensul alin. (1), se intelege:
a) orice autoritate publica a statului roman sau a unui stat membru al Uniunii Europene, care actioneaza la nivel central, regional sau local;
b) orice organism de drept public, altul decat cele prevazute la lit. a), cu personalitate juridica, care a fost infiintat pentru a satisface nevoi de interes general, fara scop lucrativ, si care se afla in cel putin una dintre urmatoarele situatii:
(i) este finantat, in majoritate, de catre o autoritate contractanta, astfel cum este definita la lit. a);
(ii) se afla in subordinea sau este supus controlului unei autoritati contractante, astfel cum este definita la lit. a);
(iii) in componenta consiliului de administratie ori, dupa caz, a consiliului de supraveghere si directoratului, mai mult de jumatate din numarul membrilor sunt numiti de catre o autoritate contractanta, astfel cum este definita la lit. a);
c) orice asociere formata de una sau mai multe autoritati contractante dintre cele prevazute la lit. a) sau b).
In privinta “izvoarelor generatoare” de creante certe, lichide si exigibile ce pot fi valorificate prin prezenta procedura civila speciala, alin. (1) instituie, din punctul nostru de vedere, trei ipoteze posibile:
• contractul civil constatat printr-un inscris;
• statut sau regulament generator de creanta certa, lichida si exigibila;
• alt inscris insusit de parti prin semnatura sau in alt mod admis de lege. In realitate, aceasta ipoteza are in vedere tot un contract, in sensul de conventie, din moment ce cuprinde un acord al partilor (fiind insusit) prin care se naste o creanta cu anumite trasaturi, cu privire la o suma de bani (opinam ca ar intra in aceasta categorie, de exemplu, facturile fiscale emise de catre profesionisti cu conditia ca acestea sa fie acceptate la plata de catre beneficiar). [C.C. Dinu, Procedura ordonantei de plata, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2013, p. 34-35]
Factura comercială este un înscris sub semnătură privată prin care se constată de regulă, executarea unei operațiuni comerciale, respectiv o notă scrisă privitoare la mărfurile vândute sau la serviciile prestate in care acestea sunt arătate amănunțit, indicându-se natura, calitatea, cantitatea, prețul, modalitățile contractului.
De aceea factura comercială face dovada împotriva emitentului și în favoarea destinatarului ei, dar, dacă factura este acceptată de către destinatar, ea face dovada și in favoarea emitentului. Aceasta face dovada contra emitentului, in privința întregului ei cuprins, independent de faptul dacă a fost acceptată sau nu, fundamentul juridic al acestei forțe probante fiind mărturisirea extrajudiciară.
Factura nu face dovada împotriva destinatarului decât in cazul in care este acceptată deoarece nu se poate preconstitui un mijloc de probă contra unei persoane, fără concursul acesteia. Pentru ca factura să-i fie opozabilă ca mijloc de probă, destinatarul trebuie să restituie emitentului factura acceptată.
Acceptarea poate fi expresă (când destinatarul subscrie exemplarul ce i-a fost expediat prin persoana mandatată in acest sens, apoi îl restituie emitentului, ori când confirmă factura printr-o scrisoare, telegramă, fax, telefon sau chiar verbal) dar și tacită (când rezultă din manifestări de voință neîndoielnice care atestă voința de a accepta factura). [Curtea de Apel Bucuresti, Sentinţă civilă nr. 246 din data de 06.06.2013, portal.just.ro]
Chiar daca intre parti nu se face dovada incheierii unui contract in forma scrisa, doctrina si jurisprudenta recunosc ca acceptarea poate fi si tacita cand faptul acceptarii reiese din manifestari de vointa neechivoce din partea beneficiarului serviciului prestat, or in cazul de fata parata a beneficiat de lucrarile executate si nu a contestat existenta lor la momentul emiterii facturilor, astfel ca are obligatia achitarii contravalorii lor. De asemenea ,in materia operatiunilor obligatiilor comerciale s-a impus regula unei forme cat mai simple, obligatiile comerciale nascandu-se prin realizarea acordului de vointa a partilor, inscrisul constatator nefiind necesar nici pentru nasterea contractului, nici pentru dovada continutului sau.
[Judecatoria Barlad, Sentinta civila 1204/2014, portal.just.ro]
Condiția existenței unei creanțe care să rezulte dintr-un contract. Ordonanţa de plată poate fi emisă în măsura în care creanţa invocată are ca izvor un contract constatat printr-un înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege.
Prin prisma celor de mai sus, instanţa reţine că în speţa, contractul de închiriere invocat de reclamantă a fost încheiat la data de 17 ianuarie 2008 şi a expirat la data de 17 ianuarie 2011, în condiţiile în care între părţi nu s-a încheiat un act adiţional ulterior de prelungire a acestuia, act în virtutea căruia ar fi putut opera o prelungire cel mult până la data de 17 iulie 2013, prelungire care însă nu a operat. Or, sumele solicitate de reclamantă cu titlu de chirii vizează, conform petitului cererii, perioada 2013, 2014, 1 ianuarie – 9 aprilie 2015, perioadă evident ulterioară expirării contractului, astfel că pretenţiile solicitate cu titlu de chirie nu izvorăsc din contractul de închiriere încheiat între părţi, fiind aferente unei perioade extracontractuale.
În concluzie, instanţa reţine că în speţă creanţa invocată de reclamantă nu constă într-o sumă de bani care rezultă dintr-un contract, în sensul vizat de art. 1013 alin.1 Cod civil, nefiind prin urmare îndeplinită cerinţa legală ca obligaţia a cărei stabilire s-a solicitat a fi dispusă în sarcina pârâtei să fie constatată printr-un înscris însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege.
Pentru aceste considerente, având în vedere că în speţă reclamanta nu este titulara unei creanţe certe, lichide şi exigibile care să rezulte dintr-un contract constatat prin act scris însuşit de părţi, aspectele de fapt invocate în cerere privind faptul că pârâta a continuat să folosească imobilul şi după expirarea termenului contractual presupunând o analiză pe fond a raporturilor dintre părţi şi administrarea de probe ce exced cadrului procesual al ordonanţei de plată, raportat la art. 1020 alin.2 NCPC., tribunalul urmează să respingă cererea formulată de reclamanta.[Tribunalul Covasna, Secția Civilă, Hotărârea din 18 iunie 2015, portal.just.ro]
Notă: După republicarea Codului de procedură civilă, art. 1013 a devenit art. 1014 ș.a.m.d.
Facturi ce nu au fost acceptate in mod expres la plata. In ceea ce priveste prima conditie, respectiv aceea ca obligatia a carei executare se solicita sa fie nascuta dintr-un contract civil, constatata printr-un inscris insusit de parti sub semnatura, instanta constata ca nu este indeplinita.
Instanta retine ca facturile emise de catre creditoare nu au fost acceptate in mod expres la plata, prin semnatura. Astfel, instanta apreciaza ca facturile invocate de catre creditoare in sustinerea pretentiilor sale, care nu au fost insusite de catre debitor, intrucat acestea nu cuprind nicio semnatura de primire, nu dovedesc, doar prin ele insele, raporturile juridice existente intre parti, si, pe cale de consecinta, nici asumarea de catre debitor a obligatiei de a plati sumele evidentiate in facturi, in lipsa altor inscrisuri, cum ar fi, de exemplu, contractul de furnizare in baza caruia au fost emise facturile.(…)
In consecinta, in lipsa unui contract incheiat intre parti, suma evidentiata in facturile emise de catre creditoare, dar care nu au fost acceptate in mod expres la plata de catre debitor, nu constituie o creanta certa, fiind necesare alte probe admisibile pe calea dreptului comun pentru a se stabili cu certitudine daca debitorul a beneficiat sau nu de serviciile furnizate de creditoare. [Judecatoria Sectorului 1 București, Hotararea din 30 martie 2015, portal.just.ro]
Facturile acceptate la plată nu produc efecte juridice în privința penalităților în lipsa unei clauze contractuale. ”In cauză, Tribunalul constată că părțile au încheiat o înțelegere cu privire la desfășurarea unor relații comerciale, neconcretizată prin întocmirea unui contract în formă scrisă, care să conțină o clauză penală privind plata penalităților de întârziere în situatia neachitării în termenul prevăzut a facturilor emise de furnizorul mărfurilor.
În lipsa unei clauze contractuale, mențiunea efectuată de reclamantă pe factura nr. x din 25.02.2014 cu privire la sancțiunea constând în plata penalităților de întârziere în valoare de 0,5 % pe fiecare zi de întârziere, nu reprezintă acordul de voință al tuturor părților contractante, iar faptul aplicării ștampilei de către pârâtă, nu suplinește acest acord de voință, conform art. 1166 și 1170 C. civ. Ca atare, nu se poate reține că facturile acceptate la plată produc efecte juridice și în privinta penalităților mentionate în cuprinsul acestora, din perspectiva principiului forței obligatorii a contractului consacrat de art. 1270 cod civil, întrucât este un act unilateral de voință al reclamantei, neasumat de către pârâtă.” [Tribunalul Olt, Decizia civilă nr. 13/2016, www.rolii.ro]
Menționarea cuantumului penalitaților in facturile fiscale. ”Cu privire la penalitațile de intarziere, instanța apreciaza drept intemeiate sustinerile debitoarei. Astfel, potrivit art. 24 din contractul incheiat de parti, acesta din urma este valabil pentru o perioada de 1 an de la data incheierii sale si se prelungeste numai printr-un act aditional.
Instanta observa ca partile au incheiat un asemenea act aditional, convenind ca efectele contractului sa se prelungeasca pana la data de 18.03.2012. Sub acest aspect, instanta apreciaza ca emiterea in continuare de facturi de catre creditoare si dupa aceasta data (18.03.2012) nu obliga debitoarea si la plata penalitatilor convenite prin contract, intrucat el a incetat sa isi produca efectele ulterior datei de 18.03.2012, rationament ce nu se aplica insa si in ceea ce priveste debitul principal cuprins in facturi, dat fiind ca acestea din urma sunt contracte in forma simplificata ce atesta operatiunile comerciale desfasurate intre parti.
Cu privire la penalitatile de intarziere in cuantum de 0,4% pe zi de intarziere mentionate in cuprinsul facturii, instanta considera ca simpla mentiune pe facturi a unor penalitati de intarziere nu poate fi asimilata unei clauze penale din perspectiva principiului fortei obligatorii a contractului, consacrat de art. 1270 Cod civil, intrucat reprezinta un act unilateral de vointa al reclamantei, neasumat de catre parata. In acelasi sens, Inalta Curte de Casatie si Justitie, prin Decizia nr. 778/28.02.011 pronunțata in recurs de catre Sectia Comerciala, a retinut ca acceptarea la plata a acestor facturi nu echivaleaza cu acordul celeilalte parti cu privire la pretinsele penalitati de intarziere.” [Judecatoria Constanța, Sentința civila nr. 3705/2015, portal.just.ro]
Probleme se pot ridica in cazul contractelor incheiate de un simplu particular cu o autoritate contractanta, avand in vedere ca o dispozitie expresa, cu titlu de exceptie, exista numai cu privire la obligatiile ce rezulta dintr-un contract incheiat intre un profesionist si o autoritate contractanta. O solutie ar putea fi considerarea “autoritatii contractante” ca fiind un profesionist intr-un astfel de contract, pentru a atrage aplicabilitatea procedurii ordonantei de plata. Profesionist, in sistemul NCC, este cel care exploateaza o intreprindere, iar conform art. 3 NCC exploatarea unei intreprinderi consta in “exercitarea sistematica, de catre una sau mai multe persoane a unei activitati organizate ce consta in producerea, administrarea ori instrainarea de bunuri sau in prestarea de servicii, indiferent daca are sau nu scop lucrativ”. Astfel, daca se poate dovedi ca autoritatea contractanta a intrat in raporturi de drept privat prin incheierea acelui contract, atunci ar putea fi considerata ca profesionist si deci subiect al reglementarii, iar un argument in favoarea acestei interpretari este faptul ca art. 1013 NCPC [devenit art. 1014 dupa republicare, s.n.LL] prevede ca situatie permisa un “contract civil”. [A.G. Atanasiu in Noul Cod de procedura civila. Note, corelatii, explicatii. Editura C.H. Beck. Bucuresti 2012, p. 976]