(1) Cand, in materii avand ca obiect drepturi de care ele dispun liber conform legii romane, partile au convenit valabil competenta instantelor romane de a judeca litigii actuale sau eventuale privind asemenea drepturi, instantele romane sunt singurele competente.
(2) Cu exceptia cazurilor in care prin lege se dispune altfel, instanta romana in fata careia paratul este chemat ramane competenta de a judeca cererea, daca paratul se prezinta in fata instantei si formuleaza aparari in fond, fara a invoca exceptia de necompetenta, cel mai tarziu pana la terminarea cercetarii procesului in fata primei instante.
(3) In situatiile prevazute la alin. (1) si (2), instanta romana sesizata poate respinge cererea, cand din ansamblul circumstantelor rezulta ca litigiul nu prezinta nicio legatura semnificativa cu Romania.
Partile pot alege prin conventie o instanta judecatoreasca dintr-un stat tert, care sa judece litigiul cu element de extraneitate dintre ele, prezent sau viitor . In cazul litigiilor viitoare, se vor avea in vedere restrictiile existente in lex fori prorogati, cum sunt cele in materie de asigurari [art. 115 alin. (2) NCPC] sau protectia consumatorilor [art. 126 alin. (2) NCPC].
Conventia are un caracter exclusiv in privinta competentei instantelor romane. Partile pot conveni si in sens contrar.
Asemenea conventii sunt utile atunci cand, spre exemplu, desfasurarea procesului in fata instantei desemnate este mai putin costisitoare, probele pot fi mai usor administrate etc. Cu toate ca asemenea conventii pot duce la incarcarea rolului unor instante straine, acest lucru nu poate constitui un motiv de respingere a cererilor. Totusi, in masura in care punctele de legatura dintre Romania si litigiu nu sunt semnificative, instanta romana poate respinge cererea, potrivit alin. (3). Aceasta dispozitie aminteste de doctrina “forum non conveniens”, cunoscuta in sistemele de sorginte common law. Nu mai putin insa, o asemenea restrictie poate deveni discretionara, impiedicand partile sa decida asupra unei instante si astfel sa faca legatura cu acel stat si cu dreptul sau. Conventia partilor in sine creeaza legatura. De aceea, instanta trebuie sa manifeste atentie atunci cand examineaza o conventie de alegere a forului sub acest aspect. In special, instanta ar trebui sa verifice: apropierea de crecetarea procesului, interesele publice (costuri), domiciliul partilor, posibilitatea executarii, durata procedurii etc. In orice caz, o asemenea masura ar trebui sa fie admisibila doar in cazul in care se intrevede faptul ca o alta instanta este mai bine situata sa judeca procesul. [F.G. Pancescu, Drept procesual civil international, Editura Hamangiu 2014, p. 118-119]