(1) Recunoasterea hotararii straine poate fi refuzata pentru oricare dintre urmatoarele cazuri:
a) hotararea este manifest contrara ordinii publice de drept international privat roman; aceasta incompatibilitate se apreciaza tinandu-se seama, in special, de intensitatea legaturii cauzei cu ordinea juridica romana si de gravitatea efectului astfel produs;
b) hotararea pronuntata intr-o materie in care persoanele nu dispun liber de drepturile lor a fost obtinuta cu scopul exclusiv de a sustrage cauza incidentei legii aplicabile conform dreptului international privat roman;
c) procesul a fost solutionat intre aceleasi parti printr-o hotarare, chiar nedefinitiva, a instantelor romane sau se afla in curs de judecare in fata acestora la data sesizarii instantei straine;
d) este inconciliabila cu o hotarare pronuntata anterior ei in strainatate si susceptibila de a fi recunoscuta in Romania;
e) instantele romane aveau competenta exclusiva pentru judecarea cauzei;
f) a fost incalcat dreptul la aparare;
g) hotararea poate face obiectul unei cai de atac in statul in care a fost pronuntata.
(2) Recunoasterea nu poate fi refuzata pentru singurul motiv ca instanta care a pronuntat hotararea straina a aplicat o alta lege decat cea care ar fi fost determinata de dreptul international privat roman, afara numai daca procesul priveste starea civila si capacitatea unui cetatean roman, iar solutia adoptata difera de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii romane.
Potrivit alin. (1) lit. g), constituie motiv de refuz al recunoasterii imprejurarea ca hotararea este susceptibila de a fi atacata in statul in care a fost pronuntata. Fiind admisibile pentru recunoastere doar hotararile definitive, acest motiv de refuz vine ca o completare, excluzand hotararile care se bucura de autoritate de lucru judecat provizorie. Dovada se face de regula cu certificate emanand de la autoritatea competenta din statul de sediu al instantei care a pronuntat hotararea, atunci cand nu reiese din cuprinsul hotararii.
Este vorba despre caile de atac prevazute de legea statului de pronuntare pentru hotararea respectiva, iar nu de totalitatea mijloacelor si remediilor procesuale posibile. [F.G. Pancescu, Drept procesual civil international, Editura Hamangiu 2014, p. 208]