(1) Cererea de recunoastere se rezolva pe cale principala de tribunalul in circumscriptia caruia isi are domiciliul sau, dupa caz, sediul cel care a refuzat recunoasterea hotararii straine.
(2) In cazul imposibilitatii de determinare a tribunalului potrivit alin. (1), competenta apartine Tribunalului Bucuresti.
(3) Cererea de recunoastere poate fi, de asemenea, rezolvata pe cale incidentala de catre instanta sesizata cu un proces avand un alt obiect, in cadrul caruia se ridica exceptia autoritatii lucrului judecat sau o chestiune prealabila intemeiata pe hotararea straina.
O interpretare corecta a dispozitiei alin. (1) este in sensul ca hotararile straine sunt supuse recunoasterii ori de cate ori este necesar ca ele sa beneficieze de autoritate de lucru judecat in Romania.
In al doilea rand, dispozitia de fata nu lasa cale deschisa decat actiunii pozitive, nu si celei negative, aflata la dispozitia celor care doresc blocarea producerii efectelor hotararii straine pe teritoriul Romaniei, dar care este, la randul ei, admisibila.
Nu in ultimul rand, chiar si in cazul hotararilor straine care beneficiaza de o recunoastere de iure, pot fi introduse actiuni declaratorii, menite sa constate efectele hotararii straine.
Tot astfel, este posibila recunoasterea unei hotarari pe calea interventiei principale sau fortate. Atat cererea reclamantului, cat si cea a intervenientului principal au acelasi obiect – respectiv obtinerea autoritatii de lucru judecat in Romania a hotararii straine – , insa interesele lor converg, ceea ce face posibila admiterea ambelor cereri.
Toate aceste actiuni reclama justificarea unui interes din partea reclamantului. [F.G. Pancescu, Drept procesual civil international, Editura Hamangiu 2014, p. 226-227]