Exista conflict de competenta:
1.cand doua sau mai multe instante se declara deopotriva competente sa judece acelasi proces;
2.cand doua sau mai multe instante si-au declinat reciproc competenta de a judeca acelasi proces sau, in cazul declinarilor succesive, daca ultima instanta investita isi declina la randul sau competenta in favoarea uneia dintre instantele care anterior s-au declarat necompetente.
Pentru a fi in prezenta unui conflict negativ de competenta, este necesar ca: a) instantele sa se fi declarat necompetente. In cazul in care o instanta isi declina competenta in favoarea alteia, care, la randul sau, constatandu-si propria necompetenta, declina competenta de solutionare in favoarea unei a treia instante, suntem in prezenta unui conflict negativ de competenta numai daca ultima instanta investita isi declina, la randul sau, competenta in favoarea uneia dintre instantele care anterior s-au declarat necompetente; b) cel putin una dintre instantele care s-au declarat necompetente sa fie competenta sa solutioneze cererea respectiva. Daca instanta sesizata cu rezolvarea conflictului negativ de competenta considera ca niciuna dintre instantele sesizate nu este competenta, apreciind ca fiind competenta o alta instanta, cererea de stabilire a instantei competente se va respinge, urmand ca partile sa sesizeze instanta competenta.
Conflictul negativ apare in legatura cu aplicarea normelor de competenta absoluta (generala, materiala si teritoriala exclusiva). [G. C. Frentiu, D. L. Baldean, Noul Cod de procedura civila comentat si adnotat, Editura Hamangiu 2013, p. 250-251]
Art. 133 pct. 2 din Codul de procedura civila, dispune in sensul ca, exista conflict de competenta cand doua sau mai multe instante si-au declinat reciproc competenta de a judeca acelasi proces sau, in cazul declinarilor succesive, daca ultima instanta investita isi declina la randul sau competenta in favoarea uneia dintre instantele care anterior s-au declarat necompetente.
Nu este indeplinita conditia de „reciprocitate” impusa de legiuitor, deoarece prin propria-i hotarare de declinare, instanta nu s-a dezinvestit in favoarea instantei de trimitere, Tribunalul H.– complet specializat pentru solutionarea conflictelor de munca.
Este adevarat ca declinarea de competenta a Judecatoriei a avut in vedere acelasi Tribunal, insa in conditiile in care s-a urmarit investirea unui complet specializat in alta materie decat cel de trimitere, si anume, a unui complet specializat in solutionarea cauzelor de contencios administrativ, in mod gresit s-a constatat existenta unui conflict negativ de competenta intre cele doua instante, intrucat declinarile nu au fost reciproce, astfel incat sa se ajunga la intreruperea cursului judecatii – incident procedural de esenta oricarui conflict negativ de competenta, iar ultima instanta investita, respectiv Tribunalul H. – complet de contencios administrativ, nu si-a negat, la randu-i, competenta in favoarea Judecatoriei. [Curtea de Apel Targu Mureș, Hotararea nr. 30/C/2014, portal.just.ro]
Conflict de competenţă vs măsura de administrare a justiţiei vizând repartizarea aleatorie a cauzelor.În înţelesul art.133 Cod.pr.civ., conflictul de competenţă poate să se ivească numai în situaţia în care se pune problema aplicării unor norme legale, iar nu şi atunci când se pune problema modului de repartizare a cauzelor potrivit unor norme care reglementează măsuri de administrare judiciară.
Conflictul de competenţă poate privi atât competenţa stabilită prin normele cu caracter general cât şi cea stabilită prin norme cu caracter special în referire la secţii sau completuri specializate în sensul art. 35 alin.2, art.36 alin.3 şi art.39 din Legea nr. 304/2004, fiind aplicabile prevederile art.136 Cod.pr.civ. care are în vedere, însă, completuri specializate în materii diferite, a căror competenţă se stabileşte prin legi speciale diferite.
Competenţa instanţelor reprezintă departajarea prerogativelor jurisdicţionale între instanţele judecătoreşti, atât pe verticală (competenţa materială), cât şi pe orizontală (competenţa teritorială) şi este stabilită prin norme cu caracter procedural reglementate în codul de procedură civilă sau în legi cu caracter special.
Astfel, competenţa materială nu se raportează la persoana judecătorilor care intră în constituirea completului, ci nivelul instanţei în ierarhia instanţelor judecătoreşti.
Maniera de distribuire a cauzelor în funcţie de o anumită specializare a magistraţilor în anumite materii sau domenii ale dreptului ţine de organizarea judiciară şi nu reprezintă norme de competenţă în sensul avut în vedere de legiuitor.
Chiar dacă jurisprudenţial departajarea cauzelor în funcţie de domenii se face prin sintagma „competenţa funcţională”, aceasta nu desemnează o departajare a competenţelor în sensul legii de procedură, ci o departajare a cauzelor după specializarea magistratului în anumite domenii, potrivit Legii nr. 304/2004. (în acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I Civilă – Decizia nr. 2288 din 19 septembrie 2014)
În cauză, însă, nu se pune problema competenţei completurilor învestite cu cele două cereri, ambele cereri având ca obiect asigurări sociale şi ambele completuri fiind specializate în această materie.
Problema care se pune în cauză este una privind repartiţia aleatorie din perspectiva aplicării normelor din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin HCSM nr.387/2005, care reglementează această problemă organizatorică.
Repartizarea aleatorie a cauzelor este un principiu legal potrivit art. 11 din Legea nr.304/2004, art.32 alin.6, 53 alin.1, din Legea nr. 304/2004 precum şi art.199 alin.2 teza finală, art.475 alin.1 şi 493 alin.1 Cod.pr.civ., iar art.19 Cod. pr. civ. prevede principiul continuităţii.
Potrivit art. 139 alin.(1) lit.b) din Legea nr.304/2004, prin Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti se stabileşte, între altele, şi modul şi criteriile de repartizare a cauzelor pe complete de judecată, în vederea asigurării respectării principiilor distribuţiei aleatorii şi continuităţii.
În acest sens trebuie avut în vedere, pe de o parte, că art.95 al.3 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti impune repartizarea cauzei o singură dată.
Pe de altă parte, în practică, se ivesc diferite situaţii particulare care reclamă instituirea unor reguli pentru stabilirea compunerii completului de judecată învestit cu soluţionarea unor cauzei, tocmai pentru a asigura finalitatea repartizării aleatorii şi o singură dată a cauzei.
O astfel de regulă este şi cea instituită de art.96 ind.2 din Regulamentul de ordine interioară potrivit cu care, dacă se constată că pe rolul instanţei există sau au existat cel puţin două cereri formulate de aceeaşi parte, având acelaşi obiect principal si aceeaşi cauză, toate cererile vor fi judecate de către primul complet învestit, dacă cererile nu au fost soluţionate încă, precum si dacă primul complet învestit a luat act de renunţarea la judecarea cererii sau a anulat cererea ca netimbrată, ca nesemnată ori pentru neîndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de art. 194-197 din Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările si completările ulterioare.
Aşadar, aspectele care fac obiectul sesizării de faţă nu constituie un conflict de competenţă, ci se referă la modul de repartizare a unei cereri de chemare în judecată.
În acest sens, trebuie avut în vedere că potrivit art.95 alin.11 din Regulamentul de ordine interioară, încă de la primirea cererii, persoana desemnată cu repartizarea aleatorie a cauzelor, trebuie să verifice în sistemul ECRIS dacă există alte dosare formate ca urmare a unei cereri formulate de aceleaşi persoane, împotriva aceloraşi persoane si având acelaşi obiect, sens în care întocmeşte un referat în care menţionează rezultatul verificării si îl ataşează la dosarul nou-format.
În situaţia în care se constată incidenţa art. art.96 ind.2 din Regulamentul de ordine interioară răspunderea pentru stabilirea modului de repartizare a cauzei revine preşedintelui tribunalului în conformitate cu art.12 alin.(1) lit.l) raportat la art.10 alin.(1) lit. f) din Regulamentul de ordine interioară.
Împrejurarea că, la data repartizării celei de a doua cereri, contrar art.95 alin.11 din Regulamentul de ordine interioară, nu s-a constatat situaţia care se încadrează în prevederile art. 96 ind.2 din Regulamentul de ordine interioară, nu schimbă natura problemei ivite, aceasta rămânând o problemă de administrare judiciară în referire la repartizarea cauzelor, iar nu o problemă de competenţă.
Ca urmare, în mod greşit completul care a formulat sesizarea de faţă a înaintat cauza la Curtea de Apel, considerând că s-a ivit un conflict negativ de competenţă, sesizarea fiind inadmisibilă din perspectiva art.133 şi art.136 Cod.pr.civ. faţă de situaţia de fapt existentă, în sensul că nu se încadrează prevederile legii. [Curtea de Apel Constanța, Hotărârea nr. 1/AS/2015, portal.just.ro]