Cel care face o sustinere in cursul procesului trebuie sa o dovedeasca, in afara de cazurile anume prevazute de lege.
Plangere contraventionala. Sarcina probei de a dovedi un fapt negativ.„Prin jurisprudenta CEDO, printre care si cauza Anghel contra Romaniei, s-a statuat ca procesul-verbal de contraventie reprezinta o acuzatie in materie penala concluzie ce atrage aplicabilitatea garantiilor prevazute de art. 6 din Conventie oricarui acuzat in materie penala si anume prezumtia de nevinovatie (art. 6 din Conventie).
Curtea nu se opune insa stabilirii unei prezumtii de temeinicie a procesului verbal, cu conditia sa nu se incalce dreptul de aparare a petentului, iar acesta sa nu fie pus in situatia de a dovedi fapte negative (cauza Blum contra Austriei).
Or, in cauza, instanta retine ca nu petentului ii revine sarcina probei de a dovedi un fapt negativ, respectiv ca, la data de (…), pe strada (…), nu exista un indicator de acces interzis, ci intimatului care trebuia sa dovedeasca existenta acestui indicator la data cand pretinde ca petentul a savarsit fapta, dovada pe care nu a facut-o.” [Judecatoria Turnu Magurele, Sentinta civila nr. 480/2011,portal.just.ro] A se vedea si Plangere contraventionala. Sarcina probei de a dovedi un fapt negativ (II)
Acțiune pauliană. Sarcina probei în dovedirea inexistentei stării de insolvabilitate.
Sarcina probei pentru dovedirea inexistentei unei stari de insolvabilitate incumba debitorului. Debitorul are obligatia de a face dovada unui fapt pozitiv, acela ca are alte bunuri în proprietate a caror valoare poate acoperi cuantumul creantei debitorului si nu invers, respectiv obligatia creditorului de a face dovada unui fapt negativ general – inexistenta în patrimoniul debitorului, de bunuri urmaribile. [Curtea de Apel Oradea, Decizia civilă nr. 1211/2007, portal.just.ro] În sens contrar, a se vedea Actiune pauliana. Conditia dovedirii unui prejudiciu
Anulare decizie de debit. Sarcina probei. ”In procesul civil exista instituita prin dispozitiile art.10 NCPC obligatia partilor de a-si proba pretentiile. Aceasta obligatie se coroboreaza si cu dispozitia art. 249 din acelasi act normativ ce reglementeaza sarcina probei, text potrivit caruia cel care face o sustinere in cursul procesului trebuie sa o dovedeasca, in afara de cazurile anume prevazute de lege. Art. 251 si urmatoarele reglementeaza lipsa indatoririi de a proba si obligativitatea cunoasterii din oficiu, nimeni nefiind tinut de a proba ceea ce instanta este tinuta sa ia cunostinta din oficiu.
Or, in cauza, instanta nu avea obligatia sau posibilitatea cunoasterii din oficiu a datelor avute in vedere la emiterea deciziei de debit si cum continutul acesteia si a anexei insotitoare sunt insuficient de explicite, s-a procedat la solicitarea paratei sa-si dovedeasca sustinerile sale, de vreme ce obligatia de stabilire a cuantumului sumei constatat ar fi trebuit recuperata de la reclamanta a revenit acesteia.
Parata a ignorat faptul ca, procesul civil este un proces al intereselor private, rolul activ al judecatorului neputand duce la concluzia ca intreaga sarcina a probei ar cadea asupra instantei.
S-a apreciat astfel ca, solicitarea ca instanta sa ceara relatii organului financiar pentru a completa apararile paratei si a dovedi sustinerile acesteia si cuantumul sumelor incasate de reclamanta cu titlu de venituri brute din activitatile desfasurate in cursul anului 2012 este neintemeiata.” [Tribunalul Mehedinți, Sentința civila nr. 81/2014,portal.just.ro]
Proba privind penalitatile de intarziere la plata cheltuielilor de intretinere.
Cu privire la penalitatile facturate de furnizori, art.49 din Legea nr.230/2007 prevede o anumita procedura in sensul ca aceste penalizari nu vor putea fi mai mari de 0,2 % pentru fiecare zi de intarziere si se vor aplica numai dupa o perioada de 30 de zile care depaseste termenul stabilit pentru plata, asociatia de proprietari avand obligatia sa afiseze pe lista de plata aceste penalizari.
Potrivit art.249 Cod procedura civila, „cel care face o sustinere in cursul procesului trebuie sa o dovedeasca”, ceea ce inseamna ca reclamantului ii revine obligatia de a face dovezi cu privire la existenta unui drept sau unui interes dedus judecatii.
In speta, reclamanta nu a facut nicio dovada privind modul de stabilire a penalitatilor pretinse de la parata in sensul ca aceste penalitati au fost calculate cu respectarea dispozitiilor art.49 din Legea 230/2007. In apel, s-a depus la dosar un tabel cu situatia facturilor inaintate asociatiei de proprietari de catre furnizorii de servicii, dar acest inscris nu este suficient pentru dovedirea de catre reclamanta a imprejurarii ca penalitatile au fost calculate si repartizate cu respectarea procedurii stabilita de Legea nr.230/2007, mai ales ca legea face distinctie intre penalitatile pentru sumele restante, afisate pe lista de plata si penalitatile impuse asociatiei de proprietari de catre terti. [Tribunalul Gorj, Secția I civila, Decizia nr. 134/2015, portal.just.ro]
Lipsa consimţământului salariatului referitor la încetarea contractului individual de muncă prin acordul părţilor. Sarcina probei. Cât priveşte lipsa consimţământului salariatului la încetarea raporturilor de muncă, se reţine că reclamantul nu a dovedit nici lipsa consimţământului şi nici existenţa unui viciu de consimţământ, potrivit art.1206 NCC, precum eroarea, dolul, violenţa.
Este adevărat că, în conformitate cu prevederile art. 272 din Codul muncii, în litigiile de muncă sarcina probei revine angajatorului, însă, în condiţiile în care angajatorul a depus la dosar copia cererii prin care contestatorul a solicitat încetarea relaţiilor contractuale de muncă, în conformitate cu art.55 lit.b din Codul muncii, reclamantul este acela care trebuia să-şi probeze susţinerile privind lipsa, respectiv vicierea consimţământului. [Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VII-a Civila si pentru cauze privind conflicte de munca si asigurari sociale, Decizia nr. 1984/2014,portal.just.ro]
CJUE. Vânzare de bunuri de consum și garanțiile conexe. Calitatea de consumator a cumpărătorului. Neconformitatea bunului livrat. Sarcina probei.
Articolul 5 alineatul (3) din Directiva 1999/44 trebuie interpretat în sensul că norma potrivit căreia se presupune că neconformitatea a existat la momentul livrării bunului
– se aplică în cazul în care consumatorul probează că bunul vândut nu este conform cu contractul și că neconformitatea în cauză a apărut, cu alte cuvinte a devenit aparentă din punct de vedere material, în termen de șase luni de la livrarea bunului. Consumatorul nu are obligația de a proba cauza acestei neconformități și nici de a dovedi că originea acesteia este imputabilă vânzătorului;
– poate fi înlăturată doar dacă vânzătorul dovedește corespunzător cerințelor legale că originea sau cauza neconformității respective constă într‑o împrejurare survenită după livrarea bunului. [CJUE, Hotărârea din 4 iunie 2015 pronunțată în cauza C‑497/13]