(1) Probele se pot incuviinta numai daca sunt intrunite cerintele prevazute la art. 255, in afara de cazul cand ar exista pericolul ca ele sa se piarda prin intarziere.
(2) Incheierea prin care se incuviinteaza probele va arata faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de proba incuviintate, precum si obligatiile ce revin partilor in legatura cu administrarea acestora.
(3) Instanta va putea limita numarul martorilor propusi.
Practica a semnalat in unele situatii, o etapizare a fazei incuviintarii probelor. Astfel, desi partile formuleaza cererea de probe in conditiile prevazute de lege – art. 254 alin. (1) NCPC – instanta incuviinteaza o parte a acestora, urmand a incuviintarea celorlalte sa fie facuta sub rezerva necesitatii lor, daca probele primordial incuvvintate si administrate se dovedesc neindestulatoare (este, in secial, cazul expertizei si chiar al probei testimoniale).
Desi aceasta modalitate de gestionare a procesului de probatiune nu este neaparat nociva, totusi ea nu are o justificare legala. Mai mult, ea reprezinta doar o aplicare inversata a dispozitiilor art. 259 NCPC, astfel incat nu vedem de ce instanta nu s-ar pronunta asupra incuviintarii tuturor probelor cerute in conditiile dispozitiilor legale de fata, inlaturand orice echivoc legat de momentul procesual si drepturile partilor legate de acesta, urmand sa stabileasca ordinea administrarii probelor in conditiile art. 260 alin. (1) NCPC. Astfel, daca in ordinea statornicita unele probe se vadesc inutile sau nu se mai justifica, instanta va putea aplica mecanismul revenirii asupra probelor incuviintate. In acest fel se asigura respectarea drepturilor partilor in procesul de probatiune, dar in primul rand plaseaza masurile instantei si succesiunea acestora in ordinea prevazuta de lege. [V. Danaila in Noul Cod de procedura civila. Comentariu pe articole. Vol. I. Art. 1-526, coordonator G. Boroi, Editura Hamangiu 2013, p. 579]