(1) Sunt mijloace materiale de proba lucrurile care prin insusirile lor, prin aspectul lor ori semnele sau urmele pe care le pastreaza servesc la stabilirea unui fapt care poate duce la solutionarea procesului.
(2) Sunt, de asemenea, mijloace materiale de proba si fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de inregistrare a sunetului, precum si alte asemenea mijloace tehnice, daca nu au fost obtinute prin incalcarea legii ori a bunelor moravuri.
Din analiza art. 341 CPC rezulta ca pentru ca benzile de înregistrare a sunetului sa fie mijloace materiale de probă trebuie sa nu fi fost obținute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri .
Analizand inregistrarea audio depusa in cauza se constata ca in data de 22.05.2015 a existat un conflict verbal intre parti care s-a desfasurat in mare parte pe terenul reclamantei, iar politistul care a efectuat inregistrarea nu le-a cerut consimtamantul partilor pentru efectuarea inregistrarii.
Instanta nu va considera ca inregistrarea audio este proba in acest dosar deoarece a fost obtinuta fara acordul partilor, ceea ce inseamna ca a fost obtinuta prin incalcarea bunelor moravuri.” [Tribunalul Sibiu, Secția I civilă, Decizia nr. 673/2015, www.rolii.ro]
”Instanța nu va lua în considerare înscrisurile depuse de către reclamant ce conțin presupuse înregistrări ambientale ale unor discuții purtate de minoră cu diverse persoane în anii 2014-2015 întrucât aceste nu constituie veritabile înscrisuri ca mijloace de probă. Instanța va avea în vedere dispozițiile art 341 cod procedură civilă (…) În ceea ce privește moralitatea obținerii de către reclamant a acestor mijloace de probă, instanța arată că o persoană poate folosi în instanță ca mijloc de probă propriile convorbiri purtate cu o altă persoană. Totuși, faptul că reclamantul procedează în mod sistematic la înregistrarea ambientală a fiicei sale atât în ceea ce privește discuțiile purtate între tată și fiică dar și cu terțe persoane pe un interval de timp foarte lung, așa cum se arată la fila 14 sunt redate convorbiri „ relevante” din anii 2014-2015 , denotă mai degrabă preocuparea reclamantului de a-și preconstitui eventuale probe și nu o grijă deosebită de protejare a interesului superior al copilului care, printre altele cuprinde și dreptul la viața privată.” [Judecătoria Buftea, Sentința civilă nr. 4516/2016,www.rolii.ro]
Înregistrarea audio nu este o probă ce poate fi încadrată de Codul de procedură civilă printre cele ce se administrează legal în fața instanței de judecată, neavând caracter direct și nemijlocit pentru instanță.
Ca atare, nici transcrierea acestei înregistrări nu poate avea valoarea probatorie a unui înscris în sensul de instrumentum probationis, întrucât nu emană nemijlocit de la o parte pentru a fi opus acesteia.
”Se critică (…) dispoziția tribunalului de la termenul de judecată din data de 26.11.2015, termen la care s-a discutat admisibilitatea probelor, prin care s-a respins proba cu martori și înregistrările audio din care rezultă ,în susținerea reclamantei faptul că unul dintre administratorii Societății, GMR, a avut o conduită abuzivă, dusă la extrem, care s-a soldat cu concedierea abuzivă a sa . Din proba cu înscrisuri și interogatoriu administrate, apelanta apreciază că nu putea dovedi comportamentul abuziv al administratorului și stresul la care a fost supusă o perioadă îndelungată, singura probă concludentă și utilă acordării daunelor morale, fiind înregistrarea audio respinsă de către instanță de fond, deși a fost integrată de către doctrina în cadrul probei cu înscrisuri. Se avea în vedere în acest sens că potrivit art. 255 din Noul Cod de Procedură civilă, concludența probatoriului este apreciată de instanța de judecată, legal apreciind astfel tribunalul că administrarea probei cu înregistrarea audio este inadmisbilă conform art. 341 din Noul Cod de Procedură Civilă și proba testimonială nu este utilă cauzei, deci nu poate duce la soluționarea procesului.
Drept urmare, apărările titularului căii de atac,în sensul că” , dacă instanța de fond ar fi încuviințat întregul probatoriu, așa cum a fost solicitat de reclamantă, aceasta ar fi avut posibilitatea să dovedească atitudinea abuzivă a angajatorului,nu pot fi primite, respingerea cu probei cu înregistrarea audio și a probei testimoniale, fiind în acord cu prevederile legale în materia probațiunii sus precizate art.255 din Noul Cod de Procedură civilă prin raportare la art. 341 din Noul Cod de Procedură Civilă.
Potrivit art. 341 din Noul Cod de Procedură Civilă„ Sunt mijloace materiale de probă lucrurile care prin însușirile lor, prin aspectul lor ori semnele sau urmele pe care le păstrează servesc la stabilirea unui fapt care poate duce la soluționarea procesului „iar potrivit alineat 2 al aceluiași articol „ Sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă și fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum și alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obținute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri.”
Din analiza art. 341 din Noul Cod de Prrocedură Civilă rezultă că pentru ca benzile de înregistrare a sunetului să fie mijloace materiale de probă trebuie să nu fi fost obținute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri .
Drept urmare, legiuitorul trasează o condiție de admisibilitate. Același art. 341 teza secundă din NCPC dispune că admisibilitatea elementelor cuprinse în enumerarea precedentă este condiționată de obținerea lor în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare și cu bunele moravuri. În absența unui criteriu obiectiv cu privire la îndeplinirea acestor condiții, instanței îi este acordată o libertate de apreciere deplină, aceasta putând încuviința sau respinge, motivat, administrarea mijloacelor de probă solicitate.
Corect prima instanță nu a considerat că înregistrarea audio este probă în acest dosar, fiind inadmisibilă. De altfel, această probă a fost obținută fără acordul părților.
Faptul că prima instanță a încuviințat reclamantei în parte probele pe care le-a propus în dovedirea afirmațiilor sale, nu reprezintă o lipsă a rolului activ în aflarea adevărului, faptul că nu a considerat relevante în soluționarea cauzei toate aceste probe, respingerea probei cu martori și înregistrările audio este în acord cu prevederile legale în materia probațiunii, fiind atributul instanței să rețină numai împrejurările și mijloacele de probă determinante în aflarea adevărului judiciar.
Alegațiile părții, în sensul că prin respingerea probei cu martori și înregistrările audio ar fi determinat o judecată lipsită de imparțialitate , ceea ce a afectat dreptul său la apărare sunt lipsite de temei legal, întrucât nu s-a dovedit în cauză că interpretarea materialului probator ar fi fost făcută în alt scop decât cel al stabilirii adevărului judiciar,în limitele investirii primei instanțe.
Înregistrarea audio nu este o probă ce poate fi încadrată de Codul de procedură civilă printre cele ce se administrează legal în fața instanței de judecată, neavând caracter direct și nemijlocit pentru instanță .
Ca atare, nici transcrierea acestei înregistrări nu poate avea valoarea probatorie a unui înscris în sensul de instrumentum probationis, întrucât nu emană nemijlocit de la o parte pentru a fi opus acesteia.” [Curtea de Apel București, Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr. 3251/16 iunie 2016, www.rolii.ro]
Instanța nu a încuviințat înregistrarea video ca și probă în dosar întrucât înregistrarea a fost efectuată în incinta spațiului în care își desfășura activitatea comercială pârâtul, înregistrarea fiind de natură a-i afecta pârâtului dreptul de a-și desfășura activitățile sale legale în mod liber și fără constrângeri de orice natură.
”Prin cererea înregistrată la Judecătoria Tecuci sub nr.X din 23.04.2015, reclamantele IC și PE au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul ȚG , obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 lei și, respectiv 5000 lei reprezentând daune morale. (…)
Reclamantele au arătat că pârâtul le-ar fi adresat cuvinte jignitoare în prezența numiților RG și GM C, în timp ce se aflu în magazinul aparținând acestuia.
În acest sens au fost audiați martorii comuni atât pentru reclamante, cât și pentru pârât, respectiv PS și VL, cât și martorul DN, propus de către pârât.
Martora PS , vânzătoare la magazin a declarat că , într-una din zile, a intrat în magazin RG cu soția care au vrut să cumpere o sticlă cu apă. Pârâtul se afla în magazin și i-a refuzat pe aceștia pentru că i-ar fi adus acuzații grave la un post de televiziune.Cei doi au ieșit din magazin, a ieșit și pârâtul și nu știe ce s-a mai întâmplat.Cealaltă martoră, VL nu se afla în magazin, ci în incinta barului.Nu a auzit niciun fel de injurii pe care pârâtul să le fi adresat reclamantei către cei doi.
Martorul DN a declarat că se afla la o masă pe terasa magazinului și, la un moment dat, l-a văzut pe pârât cum a ieșit din magazin, s-a urcat în mașină și a plecat. Nu a auzit ca pârâtul să adreseze cuvinte jignitoare. A auzit ulterior că două persoane au filmat în interiorul magazinului.
Instanța urmează să îndepărteze declarația martorei VL ca fiind nesinceră, întrucât martora PS , care era vânzătoare la magazin la acel moment, a arătat foarte clar că aceasta nu se afla în magazinul alimentar.
Din cererea formulată a rezultat, fără dubii, că acțiunea ilicită pe care pârâtul ar fi săvârșit-o s-a desfășurat în incinta magazinului, după cum a și precizat reclamanta I C, afirmațiile de natură a le fi afectat demnitatea fiind făcute în mod indirect față de numiții RG și GMC, în incinta magazinului.
Față de probatoriul administrat în cauza de față , instanța a constatat că reclamantele nu au dovedit acțiunea formulată, nefiind îndeplinite astfel condițiile prevăzute de art. 1357 al.1 C.civ., potrivit căruia, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, iar, potrivit aliniatului 2, autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă. (…)
Reclamanta a solicitat proba cu înregistrarea video, fiind depus la dosar un suport electronic, (probă neîncuviințată de instanță, s.n. LL) întrucât această probă încalcă dispozițiile art.341 al.2 C.pr.civ., care prevede că: „Sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă și fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum și alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obținute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri.”
S-a avut în vedere faptul că, din actele dosarului, înregistrarea a fost efectuată în incinta magazinului, într-un spațiu în care își desfășoară activitatea comercială pârâtul, astfel că această înregistrare este de natură a-i afecta dreptul de a-și desfășura activitățile sale legale în mod liber și fără constrângeri de orice natură.
De precizat este faptul că, nu trebuie confundat faptul că instanța a primit CD-ul pentru a fi atașat la dosar, întrucât instanța nu poate să refuze primirea de înscrisuri și mijloace de probă, cu împrejurarea că nu a încuviințat înregistrarea ca și probă în dosar, fiind două noțiuni distincte. Pentru toate aceste motive instanța urmează să respingă cererea ca nefondată.” [Judecătoria Tecuci, Sentința civilă nr. 2800/2015, www.rolii.ro]