(1) Renuntarea la judecata a unuia dintre reclamanti nu este opozabila celorlalti reclamanti.
(2) Renuntarea produce efecte numai fata de partile in privinta carora a fost facuta si nu afecteaza cererile incidentale care au caracter de sine statator.
Instanta trebuie sa verifice daca renuntarea provine de la o persoana cu capacitate deplina de exercitiu, daca vointa de a renunta a fost liber exprimata, neviciata, neconditionata, clara, precisa, daca renuntarea nu priveste drepturi de care partile nu pot dispune. Numai dupa ce constata ca aceste conditii sunt indeplinite, va lua act de renuntare, practic, prin hotararea sa constatand ca actul de renuntare indeplineste cerintele legale. Ca atare, din momentul in care se retine legitimitatea renuntarii la judecata, aceasta poate produce efecte. [G.C. Frentiu, D.L. Baldean, Noul Cod de procedura civila comentat si adnotat. Editura Hamangiu 2013, p. 609]
Actele procesuale de dispozitie ale unuia dintre reclamanti nu produc niciun efect, indiferent de natura coparticiparii procesuale, respectiv voluntara sau fortata, intrucat nu se face o asemenea distinctie in art. 407. Aceasta norma instituie, asadar, o derogare de la dispozitiile art. 60 NCPC, potrivit carora, in cazul litisconsortiului activ necesar, actele de procedura indeplinite numai de catre unii dintre reclamanti profita celorlalti reclamanti. Chiar daca, in urma renuntarii la judecata, aceasta coparticipare fortata nu mai exista (partile pozitionandu-se in situatia in care s-ar fi aflat daca nu ar fi fost exercitata actiunea in justitie, dupa cum s-a aratat anterior), hotararea pronuntata in fond numai cu privire la reclamantii care au ales sa continue judecata este opozabila reclamantilor renuntatori, insa doar daca hotararea este favorabila. [A. Constanda in Noul Cod de procedura civila. Comentariu pe articole. Vol. I. Art. 1-526, coordonator G. Boroi, Editura Hamangiu 2013, p. 755]