(1) Impotriva executarii silite, a incheierilor date de executorul judecatoresc, precum si impotriva oricarui act de executare se poate face contestatie de catre cei interesati sau vatamati prin executare. De asemenea, se poate face contestatie la executare si in cazul in care executorul judecatoresc refuza sa efectueze o executare silita sau sa indeplineasca un act de executare silita in conditiile legii.
(2) Daca nu s-a utilizat procedura prevazuta la art. 443, se poate face contestatie si in cazul in care sunt necesare lamuriri cu privire la intelesul, intinderea sau aplicarea titlului executoriu.
(3) De asemenea, dupa inceperea executarii silite, cei interesati sau vatamati pot cere, pe calea contestatiei la executare, si anularea incheierii prin care s-a admis cererea de incuviintare a executarii silite, daca a fost data fara indeplinirea conditiilor legale.
(4) Impartirea bunurilor proprietate comunape cote-parti sau in devalmasie poate fi hotarata, la cererea partii interesate, si in cadrul judecarii contestatiei la executare.
Fractionarea patrimoniului, facuta de debitor pentru a obtine efectul de limitare a raspunderii sau diviziunea patrimoniala impusa de lege, si segregarea debitorilor in clase diferite care, temporar sau definitiv, nu pot intra in concurs, pot fi motive de contestatie la executare. Titularii contestatiei la executare pentru fractionarea patrimoniului pot fi atat debitorul, cat si creditorii din fiecare clasa, precum si coproprietarul si titularul unui drept real aferent diviziunii patrimoniale.Spre exemplu, debitorul va putea formula o contestatie la executare daca fiscul, banca, furnizorul de utilitati, locatorul etc. vor initia o executare silita tintind bunuri personale ale debitorului pentru realizarea unor creante ce tin de exercitiul profesiei sale (taxe si impozite relative la intreprinderea debitorului; credite bancare acordate pentru exercitiul profesiei, inclusiv pentru cumpararea unui imobil pentru sediu, utilitati aferente sediului, chiria pentru utilizarea sediului). De asemenea, un creditor aferent afectatiunii profesionale a debitorului va putea sa se opuna prin contestatie la executare unei executari pornite de un creditor personal, “non-profesional”, al debitorului, si invers. Un creditor aferent unei diviziuni se va putea opune unei interventii la executarea silita sau a unei cereri de participare la distribuire formulata de un creditor care nu este aferent acelei diviziuni etc. [Gh. Piperea in Noul Cod de procedura civila. Note, corelatii, explicatii, Editura C.H. Beck. Bucuresti 2012, p. 712]
Invocarea dreptului de retentie pe calea contestatiei la executarea unei hotarari privind evacuarea. Din punct de vedere procedural, nimic nu se opune ca dreptul de retenţie să fie invocat şi pe calea contestaţiei la executarea unei hotărâri privind evacuarea, întrucât dreptul de retenţie este un drept real de garanţie, imperfect în virtutea căruia cel care deţine un bun mobil sau imobil al acestuia, pe care trebuie să îl restituie, are dreptul să reţină bunul respectiv – să refuze deci restituirea – până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea sau îmbunătăţirea acelui bun. [ICCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1706/2012, www.scj.ro]
Solicitarea partajului de către creditor pe calea contestației la executare
Contestație la executare. Daune morale pentru demararea cu rea-credință a procedurii de executare silită. În privinţa daunelor morale, reclamanţii înţeleg să se prevaleze de o răspundere civilă delictuală a băncii, invocând reaua–credinţă a acesteia în demararea repetată a unor proceduri de executare silită împotriva acestora, fără respectarea drepturilor lor.
„Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral” (art. 1349 C.civ, ce reprezintă regula generală în materie).
Referitor la solicitarea de acordare a daunelor morale, prejudiciile nepatrimoniale, denumite si daune morale, constituie acele consecinte daunatoare care nu pot fi evaluate în bani , deci cu continut neeconomic si care rezulta din atingerile si încalcarile drepturilor personale nepatrimoniale. Asemenea consecinte pot fi durerile fizice si psihice, atingerile aduse onoarei, cinstei, demnitatii, prestigiului sau reputatiei unei persoane etc. Suferinţa invocată de reclamantă a fost motivată de alterarea încrederii în instituţia poliţiei, abilitată să intervină pentru protecţia tuturor persoanelor, indiferent de orice alte criterii.
Desi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusa unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicarii criteriilor referitoare la consecintele negative suferite de cei în cauza, în plan fizic, psihic si afectiv, importanta valorilor lezate, masura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecintele vatamarii, etc.
Toate aceste criterii se subordoneaza conotatiei aprecierii rezonabile, pe o baza echitabila, corespunzatoare prejudiciului real si efectiv produs. Repararea integrală a prejudiciului presupune înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit şi culpabil (patrimonial sau nepatrimonial), în scopul repunerii victimei, pe cât posibil, în situaţia anterioară (restitutio in integrum). Instanţa Supremă a decis că „despăgubirile acordate victimei trebuie să constituie o justă şi integrală reparare a pagubei cauzate prin fapta ilicită a autorului”; şi, de asemenea, că „este de principiu că victima unui fapt ilicit are dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit” iar întinderea despăgubirilor este determinată de principiile reparaţiei integrale a prejudiciului”.
Sumele acordate cu titlu de daune morale nu trebuie sa reprezinte o îmbogatire fara justa cauza, ci ele trebuie sa aiba caracter compensatoriu pentru o suferinta certa, rezultata din producerea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. Un criteriu fundamental consacrat de doctrina si jurisprudenta in cuantificarea despagubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despagubiri implica fara indoiala si o doza de aproximare, insa instanta trebuie sa stabileasca un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi inlaturat in totalitate, si despagubirile acordate, in masura sa permita celui prejudiciat anumite avantaje care sa atenueze suferintele morale, fara a se ajunge insa in situatia imbogatirii fara just temei. (Decizia 6330/2011 secţia civilă a ICCJ).
Pentru acordarea daunelor morale este de asemenea necesară dovedirea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale: existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate.
Daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenţei fizice a persoanei, integrităţii corporale şi sănătăţii, cinstei, demnităţii şi onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorităţii, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta autorităţii.
Conform definiţiei acordate de DEX, prin onoare se înţelege: „reputație, prestigiu, faimă, vază; Integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate, cinste; considerație, respect, stimă”. Percepţia individului despre sine constituie un aspect fundamental al personalităţii acestuia şi o componentă indiscutabilă a imaginii persoanei (proiectată în viaţa de familie, în viaţa socială şi profesională a acestuia), proteguite de reglementările interne şi de art. 8 CEDO.
Referitor la constatarea repetată, prin două contestaţii la executare anterioare a aceleiaşi neglijenţe în respectarea unei hotărâri definitive şi irevocabile ce dădea câştig de cauză reclamanţilor, în sensul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale, instanţa reţine că ea constituie o premisă a răsturnării bunei credinţe prezumate în raporturile civile, fiind un indiciu clar al unei atitudini abuzive a băncii. Deşi cunoştea atât hotărârea pronunţată în materia clauzelor abuzive (la care a fost parte), cât şi rezultatul celor două contestaţii la executare (de sancţionare a conduitei sale), instituţia a reluat în anul 2013 procedura execuţională, menţionând chiar expres că „nu a procedat la corectarea nici unei sume anterioare”. Astfel, cu bună ştiinţă instituţia bancară a acţionat în sens contrar unui număr de trei sentinţe judecătoreşti, pe care le-a lipsit practic de orice conţinut juridic.
Apare astfel ca materializat prejudiciul invocat de reclamanţi, a căror viaţă de familie şi socială a fost realmente afectată prin procedura executării silite repetat efectuate. Prejudiciul se traduce în atingerea adusă imaginii persoanelor – prin publicitatea procedurilor de executare silită, prin anunţarea instituţiilor în care fie îşi desfăşoară activitatea profesională, fie cu care colaborează, despre existenţa unor debite mai mari decât cele reale, care au putut da naştere unei suspiciuni reale de neîncredere, precum şi stabilităţii emoţionale a acestora, care au trebuit să obţină alte două rezultate favorabile după ce au beneficiat efectiv de o sentinţă irevocabilă, ce se bucură de putere de lucru judecat.
Legătura de cauzalitate rezultă implicit din modalitatea băncii de a acţiona, neconstituind un element care se impune a fi probat separat.
Instanţa constată îndeplinite cerinţele pentru angajarea răspunderii delictuale a instituţiei bancare şi va admite doar în parte cererea reclamanţilor de acordare a daunelor morale, stabilind un cuantum rezonabil al acestora de 1000 euro. Astfel, instanţa apreciază că această sumă este suficientă pentru a acoperi prejudiciul efectiv suferit, neputându-se transforma într-o modalitate de îmbogăţire fără justă cauză. [Judecătoria Iași, Sentința civilă nr. 1969/2015, portal.just.ro]