Group 1

Art. 318. Renuntarea la urmarirea penala

(1) In cazul infractiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa inchisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunta la urmarirea penala cand constata ca nu exista un interes public in urmarirea faptei.

(2) Interesul public se analizeaza in raport cu:
a) continutul faptei si imprejurarile concrete de savarsire a faptei;
b) modul si mijloacele de savarsire a faptei;
c) scopul urmarit;
d) urmarile produse sau care s-ar fi putut produce prin savarsirea infractiunii;
e) eforturile organelor de urmarire penala necesare pentru desfasurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei si la timpul scurs de la data savarsirii acesteia;
f) atitudinea procesuala a persoanei vatamate;
g) existenta unei disproportii vadite intre cheltuielile pe care le-ar implica desfasurarea procesului penal si gravitatea urmarilor produse sau care s-ar fi putut produce prin savarsirea infractiunii.

(3) Cand autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute in vedere si persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avuta anterior savarsirii infractiunii, atitudinea suspectului sau a inculpatului dupa savarsirea infractiunii si eforturile depuse pentru inlaturarea sau diminuarea consecintelor infractiunii.

(4) Atunci cand autorul faptei nu este identificat, se poate dispune renuntarea la urmarirea penala prin raportare doar la criteriile prevazute la alin. (2) lit. a), b), e) si g).

(5) Nu se poate dispune renuntarea la urmarirea penala pentru infractiunile care au avut ca urmare moartea victimei.

(6) Procurorul poate dispune, dupa consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta sa indeplineasca una sau mai multe dintre urmatoarele obligatii:
a) sa inlature consecintele faptei penale sau sa repare paguba produsa ori sa convina cu partea civila o modalitate de reparare a acesteia;
b) sa ceara public scuze persoanei vatamate;
c) sa presteze o munca neremunerata in folosul comunitatii, pe o perioada cuprinsa intre 30 si 60 de zile, in afara de cazul in care, din cauza starii de sanatate, persoana nu poate presta aceasta munca;
d) sa frecventeze un program de consiliere.

(7) In cazul in care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul sa indeplineasca obligatiile prevazute la alin. (6), stabileste prin ordonanta termenul pana la care acestea urmeaza a fi indeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligatii asumate prin acord de mediere incheiat cu partea civila si care curge de la comunicarea ordonantei.

(8) Ordonanta de renuntare la urmarire cuprinde, dupa caz, mentiunile prevazute la art. 286 alin. (2), precum si dispozitii privind masurile dispuse conform alin. (6) din prezentul articol si art. 315 alin. (2)-(4), termenul pana la care trebuie indeplinite obligatiile prevazute la alin. (6) din prezentul articol si sanctiunea nedepunerii dovezilor la procuror, precum si cheltuielile judiciare.

(9) In cazul neindeplinirii cu rea-credinta a obligatiilor in termenul prevazut la alin. (7), procurorul revoca ordonanta. Sarcina de a face dovada indeplinirii obligatiilor sau prezentarea motivelor de neindeplinire a acestora revine suspectului ori inculpatului.

(10) Ordonanta prin care s-a dispus renuntarea la urmarirea penala este verificata sub aspectul legalitatii si temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, dupa caz, de procurorul general al parchetului de pe langa curtea de apel, iar cand a fost intocmita de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Cand a fost intocmita de un procuror de la Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, ordonanta este verificata de procurorul-sef de sectie, iar cand a fost intocmita de acesta, verificarea se face de catre procurorul general al acestui parchet.

(11) Dispozitiile alin. (10) se aplica in mod corespunzator atunci cand ierarhia functiilor intr-o structura a parchetului e stabilita prin lege speciala.

(12) Ordonanta prin care s-a dispus renuntarea la urmarirea penala, verificata potrivit alin. (10), se comunica in copie, dupa caz, persoanei care a facut sesizarea, partilor, suspectului, persoanei vatamate si altor persoane interesate si se transmite, spre confirmare, in termen de 10 zile de la data la care a fost emisa, judecatorului de camera preliminara de la instanta careia i-ar reveni, potrivit legii, competenta sa judece cauza in prima instanta.

(13) Judecatorul de camera preliminara stabileste termenul de solutionare si dispune citarea persoanelor prevazute la alin. (12).

(14) Judecatorul de camera preliminara hotaraste prin incheiere motivata, in camera de consiliu, cu citarea persoanelor prevazute la alin. (12), precum si cu participarea procurorului, asupra legalitatii si temeiniciei solutiei de renuntare la urmarirea penala. Neprezentarea persoanelor legal citate nu impiedica solutionarea cererii de confirmare.

(15) Judecatorul de camera preliminara verifica legalitatea si temeinicia solutiei de renuntare la urmarirea penala pe baza lucrarilor si a materialului din dosarul de urmarire penala si a inscrisurilor noi prezentate si, prin incheiere, admite sau respinge cererea de confirmare formulata de procuror. In cazul in care respinge cererea de confirmare, judecatorul de camera preliminara:
a) desfiinteaza solutia de renuntare la urmarire penala si trimite cauza la procuror pentru a incepe sau a completa urmarirea penala ori, dupa caz, pentru a pune in miscare actiunea penala si a completa urmarirea penala;
b) desfiinteaza solutia de renuntare la urmarirea penala si dispune clasarea.

(16) Incheierea prin care s-a pronuntat una dintre solutiile prevazute la alin. (15) este definitiva. In cazul in care judecatorul a respins cererea de confirmare a solutiei de renuntare la urmarirea penala, o noua renuntare nu mai poate fi dispusa, indiferent de motivul invocat.

Renunțarea la urmărirea penală reprezintă o cauză de stingere a acțiunii penale și, totodată, o soluție de netrimitere în judecată introdusă de legiuitor în arhitectura dreptului procesual penal român, care are la bază principiul oportunității, așa cum este prevăzut în art. 7 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit căruia „în cazurile și în condițiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunța la exercitarea acțiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia”.
33. Oportunitatea continuării cercetărilor și aprecierea interesului public în urmărirea infracțiunii presupun, dincolo de criteriile prevăzute de dispozițiile art. 318 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală, și o evaluare a cheltuielilor și resurselor investite în cercetarea unei infracțiuni, urmărindu-se ca acestea să fie proporționale cu valoarea socială ocrotită de legea penală, o evaluare a eficienței aplicării unei eventuale pedepse, luarea în considerare a unei sancțiuni alternative pedepsei, care ar fi aptă să corecteze comportamentul infractorului, dacă acesta este cunoscut, sau o evaluare a gradului de afectare a interesului particular manifestat de persoana vătămată în urmărirea infracțiunii. De aceea, pentru constatarea existenței/inexistenței unui interes public în urmărirea unei infracțiuni este necesar, pe de o parte, ca aceasta să fie, in abstracto, de o gravitate redusă, obiectivată printr-un anumit regim sancționator, iar, pe de altă parte, in concreto, fapta săvârșită să nu prezinte un pericol social major, luându-se în considerare conținutul faptei, modul și mijloacele de săvârșire, scopul urmărit, împrejurările concrete de săvârșire sau urmările produse sau care s-ar fi putut produce. (…)spre deosebire de renunțarea la aplicarea unei pedepse care este o instituție de drept material ce privește, în sens larg, individualizarea judiciară a sancțiunii penale și care poate fi realizată doar de către un judecător/o instanță de judecată, renunțarea la urmărirea penală este o modalitate de soluționare a cauzei în faza de urmărire penală și ține de aprecierea asupra oportunității cercetării penale, cu atât mai mult cu cât, în cursul urmăririi penale, procurorul este cel care realizează funcția de urmărire penală, care implică întreaga activitate de la demararea fazei până la finalizarea sa, prin stabilirea uneia dintre soluțiile reglementate de art. 327 din Codul de procedură penală. (…) Întreaga procedură reglementată de art. 318 din Codul de procedură penală nu vizează lipsa de vinovăție, ci, dimpotrivă, vinovăția suspectului/inculpatului pentru a cărui faptă comisă nu există un interes public de urmărire.
De aceea, dispunerea soluției de renunțare la urmărirea penală se circumscrie unui scop determinat care constă în inexistența interesului public în urmărirea penală, scop care – în funcție de tipul infracțiunii pentru care s-au făcut cercetări, care presupune sau nu o persoană vătămată, care implică sau nu o pagubă etc. -, este realizat și prin posibilitatea dispunerii, după consultarea suspectului sau a inculpatului, a unor obligații de a face, care, odată apreciate ca fiind necesare, nu mai pot fi cenzurate sau înlăturate separat, ci numai odată cu ordonanța de renunțare la urmărirea penală, contopindu-se sinergic cu aceasta pentru îndeplinirea aceleiași funcțiuni. În acest fel, soluția renunțării la urmărirea penală poate fi individualizată și apreciată din perspectiva legalității și temeiniciei, în funcție de informațiile existente despre faptă și despre persoana făptuitorului, informații care permit aprecierea tuturor criteriilor ce determină dispunerea sa. [Decizia CCR nr. 401/2019 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. (6) și (15) din Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial cu numărul 827 din 10 octombrie 2019]

Legiuitorul a prevăzut ca, la analiza interesului public să se aibă în vedere urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii precum și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, atitudinea suspectului sau a inculpatului după săvârşirea infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, dar şi atitudinea procesuală a părţii vătămate.
Interes public nu înseamnă numai analiza modului şi mijloacelor în care a fost săvârşită infracţiunea de către suspect, atitudinea suspectului după săvârşirea faptei, anume eforturile depuse pentru diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi circumstanţele personale ale suspectului, ci şi interesul cetăţeanului, părţii vătămate în cazul nostru, care are drepturi recunoscute şi garantate de Constituţie şi care s-a adresat autorităţilor publice pentru apărarea şi garantarea drepturilor sale.[Judecătoria Călărași, Încheierea judecătorului de cameră preliminară din 18 octombrie 2016, portal.just.ro]