Group 1

Art. 4. Prezumtia de nevinovatie

(1) Orice persoana este considerata nevinovata pana la stabilirea vinovatiei sale printr-o hotarare penala definitiva.

(2) Dupa administrarea intregului probatoriu, orice indoiala in formarea convingerii organelor judiciare se interpreteaza in favoarea suspectului sau inculpatului.

Textul alin. (2) reprezinta o reglementare noua in legea procesuala penala romana, prin care se da valoare de lege principiului in dubio pro reo, aplicat, cu ponderatie si in practica judiciara anterioara intrarii in vigoare a NCPP.
S-a afirmat in doctrina ca exista indoiala doar atunci cand din coroborarea probelor nu se poate retine cu certitudine nici vinovatia si nici nevinovatia celui in cauza (A. Crisu, Drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucuresti 2011, p. 81, cu trimitere la Gr. Theodoru, I. Moldovan, Drept procesual penal, E.D.P., Bucuresti 1969, p. 123)
S-a apreciat ca acest principiu nu trebuie inteles ca o favoare, o ingaduinta a legii pentru a scuti de eforturi probatorii organul judiciar sau pentru a favoriza superficialitatea si incompetenta de a folosi toate mijloacele pentru aflarea adevarului, ci este un remediu procesual atunci cand s-au epuizat toate mijloacele pentru stabilirea adevarului. [G. Antoniu, Observatii la proiectul noului Cod de procedura penala (I), in RDP nr. 4/2008, p. 16]
In corelare cu acest principiu se afla si dispozitiile art. 103 alin. (2) NCPP, care stabilesc ca se dispune condamnarea doar atunci cand instanta are convingerea ca acuzatia a fost dovedita dincolo de orice indoiala rezonabila. [Gh. Serban in Noul Cod de procedura penala, Note. Corelatii. Explicatii. Coordonator Petre Buneci, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2014, p. 5-6]

Dintre consecințele prezumției de nevinovăție, Codul de procedură penală a înțeles să consacre în mod explicit în capitolul destinat principiilor fundamentale ale procesului penal obligația organelor judiciare de a interpreta orice situație îndoielnică în favoarea suspectului sau inculpatului, regulă cunoscută sub numele de in dubio pro reo art. 4 alin. (2).
Se constată în materia probațiunii, trecerea de la principiul liberei aprecieri a probelor și principiul liberei sau intimei convingerii a judecătorului la standardul probei dincolo de orice dubiu rezonabil, aspect confirmat de prevederea din art. 103 alin. 2 teza a-II-a Cod procedură penală, potrivit căruia „Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă”.
Din dispozițiile de mai sus rezultă că aplicarea principiului in dubio pro reo este strâns legată de un astfel de standard de probațiune, iar dubiul la care face referire principiul este dubiul rezonabil din standardul de probațiune, care împiedica pronunțarea unei hotărâri de condamnare.
În practica judiciară s-a statuat că prezumția de nevinovăție nu este înfrântă atât timp cât în cauză nu există probe care să dovedească cu certitudine că inculpatul a comis faptele pentru care a fost trimis în judecată.
Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumției de nevinovăție, un principiu instituțional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului se regăsește în materia probațiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autoritățile judecătorești penale nu își pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să îl achite.
Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiției penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecății). Numai așa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecății) este, fără echivoc, cea pe care o înfățișează realitatea reconstituită cu ajutorul probelor, în scopul cunoașterii.[Curtea de Apel Alba Iulia, Decizia penala nr. 319/2018, www.rolii.ro]