Group 1

Art. 421. Solutiile la judecata in apel

Instanta, judecand apelul, pronunta una dintre urmatoarele solutii:
1. respinge apelul, mentinand hotararea atacata:
a) daca apelul este tardiv sau inadmisibil;
b) daca apelul este nefondat;
2. admite apelul si:
a) desfiinteaza sentinta primei instante si pronunta o noua hotarare, procedand potrivit regulilor referitoare la solutionarea actiunii penale si a actiunii civile la judecata in fond. Instanta de apel readministreaza declaratiile pe care prima instanta si-a intemeiat solutia de achitare, dispozitiile art. 374 alin. (7)-(10) si ale art. 383 alin. (3) si (4) aplicandu-se in mod corespunzator;

b) desfiinteaza sentinta primei instante si dispune rejudecarea de catre instanta a carei hotarare a fost desfiintata pentru motivul ca judecarea cauzei la acea instanta a avut loc in lipsa unei parti nelegal citate sau care, legal citata, a fost in imposibilitate de a se prezenta si de a instiinta instanta despre aceasta imposibilitate, invocata de acea parte. Rejudecarea de catre instanta a carei hotarare a fost desfiintata se dispune si atunci cand instanta nu s-a pronuntat asupra unei fapte retinute in sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra actiunii civile ori cand exista vreunul dintre cazurile de nulitate absoluta, cu exceptia cazului de necompetenta, cand se dispune rejudecarea de catre instanta competenta.

Nu este admisibilă admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei primei instanţe cu trimitere spre rejudecare la cererea apelantului inculpat că nu a luat la cunoştinţă de CD-urile pe care s-au stocat interceptările şi înregistrările convorbirilor telefonice.
”Referitor la cererea apărării de trimitere a cauzei la instanţa de fond întrucât nu au luat la cunoştinţă de CD-urile pe care s-au stocat interceptările şi înregistrările convorbirilor telefonice nu este admisibilă pentru că în primul rând nu se încadrează între cazurile în care instanţa de control judiciar, admiţând apelul, poate desfiinţa sentinţa atacată cu trimitere spre rejudecare. Pe de altă parte, nici inculpatul Ţ.I. nici apărătorii săi nu au invocat necunoaşterea conţinutului acelor suporturi tehnice cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală de către procuror, a cercetării judecătoreşti în primă instanţă,iar în apel, de la data înregistrării 30.09.13, s-au admis toate cererile apărării pentru studierea dosarului, inclusiv a CD-urilor invocate şi s-au asigurat condiţiile necesare; însă, conduita apărării de a ridica, la fond, excepţia nulităţii acestor mijloace de probă (respinsă întemeiat de către judecător), iar în apel, de a contesta în general conţinutul acestora fără a invoca neregularităţi concrete-intervenţii agresive pe suporţi, transcrieri selective (solicitând de altfel o expertiză criminalistică în acest sens, respinsă de către complet), a condus la concluzia că se încerca numai întârzierea soluţionării cauzei.” [Curtea de Apel Constanța, Decizia penală nr. 471P/2014, portal.just.ro]

Nemotivarea sentinței penale. Trimiterea cauzei spre rejudecare

Încălcarea dreptului la un proces penal echitabil. Trimiterea cauzei spre rejudecare. Atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată inculpatul […] a negat săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina sa. Prima instanţă a audiat în cursul cercetării judecătoreşti pe inculpatul […], persoana vătămată […] şi martorul […].
Curtea constată că prima instanţă nu a readministrat integral mijloacele de probă administrate în faza de urmărire penală, limitându-se la audierea inculpatului […] şi a persoanei vătămate […], cu toate că în cauză mai exista o persoană vătămată – […] şi prin rechizitoriu fuseseră nominalizaţi doi martori – […] şi […], audiaţi în cursul urmăririi penale.
Inculpatul a depus la dosarul cauzei un memoriu prin care a contestat explicit declaraţiile martorilor, susţinând că nu au fost prezenţi la locul săvârşirii faptelor reclamate şi a solicitat reaudierea martorilor de către prima instanţă. Cu toate că prima instanţă a luat act de memoriul inculpatului, nu a readministrat mijloacele de probă din faza de urmărire penală, rezultând implicit că a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 374 alin. 7 Cod procedură penală, chiar dacă nu a făcut trimitere la această dispoziţie procedurală.
Conform art. art. 374 alin. 7 Cod procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti; acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare.
Conform art. 8 Cod procedură penală, organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.
În art. 376 Cod procedură penală, aplicabil în cazul în care nu se recunoaşte învinuirea şi se contestă probele, se prevede că instanţa are obligaţia de a efectua cercetarea judecătorească, audiind inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, precum şi celelalte probe încuviinţate, în cazul de faţă fiind în discuţie martorii propuşi prin rechizitoriu.
Curtea constată că în mod greşit prima instanţă nu a procedat la readministrarea tuturor mijloacelor de probă administrate în faza de judecată, afectând substanţial dreptul la apărare al inculpatului, în condiţiile în care readministrarea probelor în cursul cercetării judecătoreşti constituie o componentă a dreptului la un proces echitabil, principiu care este consacrat de art. 8 Cod procedură penală şi art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
În art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale se prevede că „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”.
O componentă a dreptului la un proces echitabil îl constituie principiul nemijlocirii, care include şi readministrarea în faţa instanţei a probelor administrate în cursul urmăririi penale.
În numeroase hotărâri pronunţate împotriva României (de exemplu, cauzele Beraru împotriva României, Cutean împotriva României) Curtea europeană a Drepturilor Omului a stabilit că „un aspect important al unui proces penal echitabil este posibilitatea pe care o are inculpatul de a fi confruntat cu martorii în prezenţa judecătorului care, în cele din urmă, se pronunţă asupra cauzei. Principiul nemijlocirii este o garanţie importantă în procesul penal în cadrul căruia observaţiile făcute de instanţă cu privire la comportamentul şi credibilitatea unui martor pot avea consecinţe importante pentru inculpat”.
Necesitatea respectării principiului nemijlocirii şi readministrarea probelor în faţa instanţei a fost subliniată în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În cauza Colozza contra Italia s-a precizat că „deşi acest lucru nu este în mod expres menţionat în paragraful 1 al articolului 6, obiectul şi scopul articolului în ansamblu arată că o persoană „acuzată în materie penală” are dreptul să ia parte la audieri. Mai mult, subparagrafele (c), (d) şi (e) ale paragrafului 3 garantează „oricărui acuzat” dreptul de a se apăra „el însuşi”, „de a întreba sau solicita audierea martorilor” şi „de a fi asistat gratuit de un interpret dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere” şi este dificil de stabilit cum îşi poate exercita persoana în cauză aceste drepturi fără a fi prezentă”.
Garanţia unui proces echitabil se compune dintr-o serie de drepturi distincte, cum ar fi cele privind o instanţă imparţială şi independentă, judecata publică sau termenul rezonabil de desfăşurare. Pentru unele dintre aceste drepturi se poate admite renunţarea (de exemplu, în ceea ce priveşte publicitatea procedurii, aşa cum s-a reţinut în cauza Albert şi Le Compte contra Belgiei), însă, în schimb, altele formează însăşi esenţa noţiunii de “proces echitabil”, acesta neexistând în absenţa lor. Astfel, este cerinţa privind o instanţă imparţială şi independentă, la care nu se poate renunţa.
Importanţa deosebită care îi este atribuită dreptului la un proces echitabil într-o societate democratică face ca însăşi renunţarea la el de către beneficiar să fie supusă unor condiţii, fără de care ea nu poate fi considerată validă.
Din analiza hotărârilor Deweer contra Belgie; Neumeister contra Austria; Le Compte, Van Leuven şi De Meyere; Albert şi Le Compte; Colozza contra Italiei se constată că două sunt cerinţele pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le consideră necesare pentru ca o astfel de renunţare să poată produce efecte: prima dintre ele vizează libertatea actului de voinţă, în sensul de a nu fi fost exercitată nici o constrângere asupra beneficiarului dreptului, iar cea de-a doua, lipsa echivocului. Potrivit jurisprudenţei stabilite de Curte, renunţarea la exercitarea unui drept garantat de Convenţie trebuie stabilită într-o manieră neechivocă, această condiţie interesând cauza de faţă.
Inculpatul […] nu a renunţat la dreptul său de a solicita readministrarea mijloacelor de probă din faza de urmărire penală, dimpotrivă a solicitat expres primei instanţe readministrarea mijloacelor de probă, cerere ignorată de prima instanţă.
Instanţa de apel reţine că aplicarea dispoziţiilor art. 374 alin. 7 Cod procedură penală presupune existenţa unei manifestări exprese de voinţă, din care să rezulte fără echivoc că toate părţile din cauză renunţă la dreptul de a solicita readministrarea probelor din cursul urmăririi penale. Instanţa nu poate aplica dispoziţiile art. 374 alin. 7 Cod procedură penală în lipsa unei manifestări exprese de voinţă a părţilor, de aceea în cauză nu erau aplicabile dispoziţiile art. 374 alin. 7 Cod procedură penală deoarece inculpatul a solicitat readministrarea probelor.
Prima instanţa trebuia să judece cauza potrivit procedurii de drept comun, cu parcurgerea tuturor etapelor judecăţii în primă instanţă şi cu respectarea tuturor principiilor specifice acestei faze procesuale, consacrate de art. 351 Cod procedură penală.
Potrivit art. 351 Cod procedură penală, judecata cauzei se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit şi în contradictoriu. Aceste principii care guvernează faza de judecată îşi găsesc aplicarea în reglementarea judecăţii cauzei în primă instanţă. Astfel, instanţa are obligaţia de a proceda la audierea inculpatului şi a martorilor, în acest fel fiind respectate principiile nemijlocirii şi contradictorialităţii.
Modalitatea în care a procedat prima instanţă nu poate echivala cu o soluţionare efectivă a cauzei, judecata având un caracter pur formal, care nu corespunde exigenţelor regulilor de bază ale procesului penal, astfel că se impune rejudecarea cauzei de prima instanţă. Totodată, în condiţiile în care legea procesual penală prevede două grade de jurisdicţie, este necesar ca judecata să parcurgă toate etape procesuale, pentru a nu priva inculpatul de un grad de jurisdicţie, prin soluţionarea cauzei direct de instanţa de apel, după readministrarea probelor în apel.
Instanţa de apel nu ar putea substitui integral faza de judecată care ar fi trebuit să aibă loc în primă instanţă, deoarece o astfel de soluţie ar determina eliminarea artificială a unui grad de jurisdicţie, în defavoarea intereselor procesuale ale inculpatului, pentru care legislaţia procesuală prevede parcurgerea a două grade de jurisdicţie.
Neregularitatea constatată de Curte nu se regăseşte printre cele prevăzute de art. 281 C. pr. pen. care, conform art. 421 pct. 2 lit. b C. Pr. Pen, permit trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. Cu toate acestea, în condiţiile în care nu a avut loc o judecată propriu-zisă în faţa primei instanţe, pentru a nu priva inculpatul de un grad de jurisdicţie prin judecarea cauzei de instanţa de apel, după readministrarea tuturor probelor, se impune desfiinţarea sentinţei penale şi rejudecarea cauzei de prima instanţă, în vederea soluţionării fondului cauzei cu respectarea garanţiilor procesuale conferite părţilor de Codul de procedură penală. Hotărârea instanţei de apel este definitivă, potrivit art. 552 Cod procedură penală şi prin urmare nu există o altă instanţă de judecată care poate examina legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de către instanţa de apel care a administrat şi interpretat probele administrate nemijlocit pentru prima oară, în condiţiile în care instanţa de fond nu a administrat nemijlocit toate probele necesare.
Dublul grad de jurisdicţie este un drept recunoscut în materie penală prin Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Acesta presupune că orice persoană declarată vinovată de săvârşirea unei infracţiuni de un tribunal, are dreptul de a cere examinarea hotărârii prin care i s-a stabilit vinovăţia de către o instanţă superioară ierarhic. Dublul grad de jurisdicţie vizează o judecare devolutivă a cauzei în faţa a două instanţe de judecată, una de fond, iar cea de-a doua, de control judiciar. În primă instanţă nu a avut loc o judecată cu respectarea tuturor garanţiilor procedurale, astfel că în speţă primul grad de jurisdicţie nu poate fi luat în considerare, de aceea pentru respectarea dreptului la un proces echitabil şi asigurarea efectivă a două grade de jurisdicţie, conform art. 2 din Protocolul nr. 7 al Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este justificată trimiterea cauzei spre rejudecare.
De altfel, dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a C. Pr. Pen. obligă instanţa de apel să pronunţe o nouă hotărâre şi să procedeze potrivit dispoziţiilor privind judecată în fond, ceea ce duce la concluzia că noua hotărâre a instanţei de apel poate fi pronunţată numai pentru a substitui hotărârea anterioară a primei instanţe, dar care a fost pronunţată după desfăşurarea unei judecăţi ce a respectat dispoziţiile art. 349 şi urm. Cod procedură penală. Hotărârea primei instanţe nu a urmat regulile menţionate, tocmai de aceea ar fi contrar spiritului legii în a impune instanţei de control judiciar să judece direct în apel o cauză care nu a parcurs toate etapele judecăţii în prima instanţă.
Curtea constată că inexistenţa unui al doilea grad de jurisdicţie sub aspectul interpretării şi administrării nemijlocite a probelor aduce atingere dreptului la un proces echitabil al inculpatului prev. de art.6 par.1 din Convenţie pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, dreptul la un proces echitabil fiind în strânsă legătură cu dreptul la dublul grad de jurisdicţie în materie penală.
Având în vedere aceste considerente, curtea reţine că prima instanţă trebuie să soluţioneze cauza conform procedurii de drept comun, cu respectarea principiilor oralităţii, nemijlocirii şi contradictorialităţii, inclusiv sub aspect probator.
Drept urmare, se impune cu necesitate desfiinţarea sentinţei penale apelate şi trimiterea cauzei primei instanţe pentru a soluţiona cauza cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale conferite părţilor, mai sus menţionate. (…)
În baza art. 423 alin. 1 Cod procedură penală raportat la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se va desfiinţa sentinţa penală apelată şi se va dispune rejudecarea cauzei de prima instanţă – Judecătoria Tulcea, cu respectarea dispoziţiilor art. 374,376 Cod procedură penală. [Curtea de Apel Constanța, Decizia nr. 445/P/18 mai 2015, portal.just.ro]

Neaudierea nemijlocită a părţii vătămate în cazul infracţiunii de trafic de minori. Trimiterea cauzei spre rejudecare. ”Tribunalul Maramureş a pronunţat soluţia, axându-se exclusiv pe declaraţiile a şase martori, în absenţa totală a audierii părţilor vătămate, din această speţă.
Soluţionarea în fond a unei cauze penale implică pronunţarea asupra existenţei sau inexistenţei faptei, a săvârşirii acesteia de către inculpaţi, a caracterului ei penal şi a răspunderii penale a acestuia.
Soluţia de achitare cum este şi cea din cauză, trebuie să se bazeze pe probele administrate în speţă iar obligaţia magistraţilor este de a verifica temeinicia şi legalitatea probelor strânse în cursul urmăririi penale, prin administrarea acestora în şedinţă publică, nemijlocit, oral şi contradictoriu, pentru a constata dacă ele pot constitui temei de condamnare iar pe de altă parte, judecătorii trebuie să administreze la cererea părţilor cât şi din oficiu, orice alte probe necesare aflării adevărului şi totodată de a încuviinţa probele pertinente şi concludente necesare verificării apărărilor invocate de inculpaţi sau părţile vătămate.
Din economia noilor norme ale Codului de procedură penală rezultă şi obligaţia instanţei de a reţine, motivat, care dintre probe exprimă adevărul şi, tot motivat, de a înlătura probele care nu îndeplinesc această condiţie.
Instanţele de judecată nu sunt ţinute de încadrarea juridică a faptelor, date prin rechizitoriu şi drept urmare în cadrul cercetării judecătoreşti magistraţii sunt obligaţi a efectua toate actele procesuale şi procedurale impuse de soluţionarea în fond a cauzei penale.
Ori, sub aspectul faptelor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, Tribunalul Maramureş nu a administrat toate probele ce se impuneau pentru a clarifica dacă faptele comise întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor deduse judecăţii, respectiv trebuia să depună diligenţe pentru audierea nemijlocită a părţilor vătămate care nu au fost ascultate în faza de judecată, existând dovezi că se află în străinătate.
Soluţionarea cu celeritate a cauzei nu poate impieta însă asupra aflării adevărului. Ori acesta putea fi stabilit doar după audierea nemijlocită a părţilor vătămate de către tribunal şi raportat la poziţia acestora şi a inculpaţilor să se treacă la administrarea de probe atât în favoarea lor, cât şi în favoarea acuzării.
O primă încălcare a dreptului părţilor vătămate la un proces echitabil este relevată de modul în care s-a derulat cercetarea judecătorească, prin omiterea audierii lor nemijlocită în faţa Tribunalului Maramureş.
Audierea nemijlocită a părţilor vătămate se impunea cu atât mai mult cu cât martorii B.A., B.G., R.R., nu au cunoscut împrejurări esenţiale, de natură să clarifice încadrarea juridică a faptelor pentru care inculpaţii au fost deferiţi justiţiei şi cu atât mai puţin să stea la baza unei hotărâri judecătoreşti, fiind rezumate la răspunsuri evazive „nu ştiu dacă prima dată când a plecat din ţară fiica mea era minoră sau nu” (martora R.R.), „fiica mea nu a plecat în Franţa cu voia noastră şi nici nu ştiam că pleacă” (B.G.), „era mai speriată dar nu ne-a spus de ce” (B.A.).
Curtea reţine că atunci când instanţa de fond a pronunţat o soluţie de achitare numai ca urmare a unor declaraţii sumare şi incomplete, nu se poate considera că s-a înfăptuit o activitate de judecată, cu respectarea principiilor şi normelor legale aplicabile, prin care să se fi rezolvat fondul cauzei.
Soluţia pronunţată în aceste condiţii nu este consecinţa unei activităţi efective de judecată, ci o apreciere incompletă a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi echivalează cu nerezolvarea fondului cauzei. Ori, hotărârea judecătorească trebuie să se bazeze pe fapte veridice, bine dovedite, care să nu dea naştere niciunei îndoieli, ceea ce se impunea în speţă, cu atât mai mult, raportat la atitudinea procesuală a inculpaţilor, faţă de faptele pentru care au fost trimişi în judecată.
Prin acest mod de a efectua cercetarea judecătorească, Tribunalul Maramureş a încălcat dreptul inculpaţilor şi al părţilor vătămate la un proces echitabil.
Aceste garanţii sunt reglementate atât prin disp.art.6 C.proc.pen., art.24 din Constituţie dar şi disp.art.6 paragr.3 lit.a din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ratificată de România prin Legea 30/1994 conform cărora „orice acuzat are, în special, dreptul să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa”.
În jurisprudenţa sa, Curtea de la Strasbourg a explicat ce se înţelege prin „cauză” şi natura acuzaţiei, aduse împotriva unei persoane, în hotărârea din 24.10.1996 privind cauza De T.Torres c/a Spaniei, arătând că acestea se referă la faptele materiale imputate care stau la baza acuzaţiei, la calificarea juridică a acestora, precum şi la circumstanţele agravante existente, iar informarea în mod amănunţit asupra faptelor imputate şi încadrarea juridică a acestora, nu ar trebui, în niciun caz, să fie ulterioară dispoziţiei de trimitere în judecată, iar după sesizarea instanţei, magistraţii trebuie să se preocupe de respectarea dreptului la apărare al inculpaţilor şi al victimelor, prin încuviinţarea tuturor probelor propuse de aceştia pentru a proba lipsa de temeinice a susţinerilor acuzatorilor.
În hotărârea din 25 iulie 2000 privind cauza Mattoccia c/a Italiei, Curtea a considerat de asemenea, că o informare precisă şi completă cu privire la faptele care se reproşează acuzatului şi a calificării juridice reprezintă o condiţie esenţială pentru echitatea procedurilor judiciare, apreciindu-se că aceasta trebuie făcută inclusiv prin intermediul actului de acuzare, care nu trebuie să fie caracterizat prin imprecizie cu privire la aspecte esenţiale, sens în care s-a exemplificat locul şi data comiterii infracţiunii imputate, concluzionând că neregulile din actul de sesizare cu privire la faptele pentru care este acuzată o persoană şi încadrările juridice ar conduce la imposibilitatea pregătirii apărării cu privire la acuzaţiile aduse.
Deşi celeritatea Tribunalului Maramureş trebuie înţeleasă şi raportată la durata rezonabilă a procesului, totuşi instanţa de fond nu putea trece la judecarea în fond a speţei, fără audierea nemijlocită atât a părţilor vătămate cât şi a inculpaţilor, iar raportat la poziţia acestora, era necesară administrarea unui probatoriu testimonial care să confirme fie susţinerea acuzării, fie din contră versiunea inculpaţilor, condiţii în care putea fi adoptată fie o soluţie de achitare, fie o soluţie de condamnare.
Instanţa de la Strasbourg a decis că există o legătură evidentă între dispoziţiile cuprinse în art.6 paragr.1 lit.a şi cele din art.6 paragr.3 lit.b, că este necesar ca autorităţile naţionale să depună o maximă diligenţă cu privire la modul în care se face notificarea acuzaţiei către cel interesat, deoarece actul de acuzare are un rol determinant în procedura penală; începând cu data notificării, persoana în cauză este oficial avizată despre baza factuală şi juridică a învinuirii ce i se aduce.
Curtea consideră că, în materie penală, o informare precisă şi completă cu privire la faptele ce se reproşează acuzatului şi a calificării lor juridice reprezintă o condiţie esenţială a unui proces echitabil garantat de art.6 paragr.1 din Convenţie şi a decis că statele contractante au obligaţia de a adopta măsuri pozitive care să garanteze respectarea efectivă a drepturilor înscrise în art.6.
S-a statuat în raport de toate aceste consideraţii, că sesizarea instanţei va fi legal efectuată doar în situaţia în care în dispozitivul actului de trimitere în judecată este menţionată fapta cu încadrarea ei juridică, în legătură cu care s-au efectuat acte de urmărire penală, în funcţie de care inculpatul şi părţile vătămate şi-ar putea efectua o apărare adecvată în lumina art.6 paragr.3 lit.b din Convenţia Europeană, dispoziţii valabile întrutotul şi pentru faza de judecată şi nerespectate de către Tribunalul Maramureş.
Curtea de apel reţine că în art. 6 parag 1 din CEDO se prevede că „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale” fiind consacrate ca garanţii explicite ale unui proces echitabil doar publicitatea procedurii şi termenul rezonabil. Din cea de-a treia caracteristică folosită în textul convenţiei „în mod echitabil”, rezultă însă în mod implicit şi alte garanţii ale unui proces echitabil, cum ar fi egalitatea armelor, principiul contradictorialităţii şi motivarea hotărârilor.
Egalitatea armelor în procesul penal presupune asigurarea unor drepturi procesuale echivalente persoanelor implicate în exercitarea funcţiilor procesuale de acuzare şi de apărare, astfel încât niciuna dintre acestea să nu beneficieze de posibilităţi procesuale mai extinse decât cealaltă.
În jurisprudenţa CEDO, „în deciziile Dombo Beheer B.V. contra Olandei din 27 octombrie 1993 şi Mc MIchael din 24 februarie 1995 şi Lobo Machado din 20 februarie 1996 s-a statuat că principiul egalităţii armelor cere ca fiecare parte la un astfel de proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ faţă de partea adversă. În temeiul acestui principiu, trebuie acordat ambelor părţi un drept comparabil de acces la dosarul cauzei”.
Principiul contradictorialităţii constituie alături de principiile oralităţii şi publicităţii o caracteristică de bază a procesului penal, de a oferi fiecărei părţi posibilitatea de a-şi expune probele şi apărările necesare, nemijlocit în faţa magistraţilor, pentru a le oferi şi mai temeinic convingerea asupra adevărului.
Curtea reţine că CEDO a definit principiul contradictorialităţii în ”hotărârea Barbera, Messegue şi Jabardo contra Spaniei din 6 decembrie 1988 şi în hotărârea Ruiz- Mateos contra Spaniei din 23 iunie 1993” în sensul că „sarcina judecătorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile să influenţeze soluţionarea pe fond a litigiului, să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părţi”, principii încălcate în speţa de faţă de către Tribunalul Maramureş care a soluţionat cauza, în lipsa totală a părţilor vătămate, ceea ce contravine nu numai dreptului la un proces echitabil ci şi dreptului la apărare reglementat în favoarea tuturor inculpaţilor şi părţilor vătămate, în legislaţia naţională şi europeană.
Curtea constată că prin modalitatea în care s-a desfăşurat cercetarea judecătorească în prima instanţă, au fost încălcate principiile fundamentale ale procesului penal: contradictorialitatea, nemijlocirea, în privinţa audierii părţilor vătămate, alături de dreptul la apărare al acestora, iar în ansamblu, a dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor din acest dosar, prevăzut de art 6 par. 1 din CEDO.
În baza acestor principii, instanţa era obligată să readministreze toate probele indicate şi rămase valide, în cursul urmăririi penale, putând astfel să le perceapă prin filtrul punctelor de vedere exprimate oral şi în şedinţă publică de către toate părţile.
Încălcarea dreptului la apărare precum şi cel la un proces echitabil potrivit art.6 paragraf 3 lit.d din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale nu pot fi înlăturate, decât prin anularea sentinţei pronunţate de prima instanţă şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Maramureş.
Din examinarea dispoziţiilor citate ale Convenţiei – la care România este parte, astfel că, potrivit art.11 şi art.20 din Constituţie, aceste dispoziţii fac parte din dreptul intern – rezultă că , încă înainte de a stabili temeinicia demersului de tragere la răspundere a unei persoane trimise în judecată (acuzat), aceasta are dreptul fundamental la un proces echitabil.
Ori, în înţelesul unui proces echitabil intră, aşa cum reglementează art.6 paragraf 3 lit.d din Convenţie şi cum relevă jurisprudenţa CEDO, asigurarea dreptului inculpatului şi părţilor vătămate, trimise în judecată şi aflate în faţa instanţei de a pretinde ascultarea martorilor în prezenţa lor, cu posibilitatea de a pune întrebări, de a li se admite probe care să se efectueze în mod nemijlocit şi contradictoriu cu celelalte părţi, în vederea stabilirii adevărului obiectiv.
Chiar dacă în dreptul procesual penal român situaţia prevăzută în art.6 paragraf 3 lit.d din Convenţie nu are o consacrare expresă, cerinţa realizării condiţiei este obligatorie sub sancţiunea nulităţii şi, deci, a desfiinţării hotărârii pronunţate cu încălcarea acestei exigenţe.
Egalitatea procesuală între părţile din procesul penal, se realizează în condiţiile susţinerii unor poziţii contrare, ceea ce reprezintă contradictorialitatea specifică judecăţii penale, prin susţinerea învinuirii de către procuror sau de către persoana vătămată şi inculpat, asistat sau reprezentat de avocat, care îşi exercită dreptul său la apărare – fie singur, fie împreună cu partea responsabilă civilmente.
Reglementarea principială a judecăţii pe baza contradictorialităţii este de esenţa procesului penal echitabil, cu respectarea şi asigurarea egalităţii de arme între acuzare şi apărare (părţi vătămate şi inculpat).
Importanţa deosebită a dreptului la apărare a tuturor părţilor în procesul penal, în viziunea Curţii Europene, rezidă în reglementarea sa detaliată în cadrul principiului procesului echitabil. Curtea Europeană subliniază că nu trebuie confundată „prezenţa personală a acuzatului în instanţă, cu posibilitatea pe care i-o recunoaşte art 6 paragraf 3 lit c de a se apăra singur. Astfel, chiar dacă nu este expres menţionat în art.6 dreptul tuturor părţilor de a lua parte personal la dezbaterile din cauză, acesta decurge din scopul şi din obiectul ansamblului acestui text: „dreptul tuturor participanţilor la un proces echitabil”.
Curtea Europeană, arată de asemenea, că prezenţa acuzatului la şedinţa de judecată are o importanţă esenţială pentru o bună soluţionare a cauzei, în sensul că instanţa trebuie să examineze nu numai personalitatea acuzatului şi starea sa de spirit la momentul comiterii infracţiunii pentru care este trimis în judecată, ci şi mobilurile activităţii sale infracţionale, iar „asemenea aprecieri au a cântări substanţial în soluţia ce urmează a fi pronunţată; caracterul echitabil al procedurii impune atât prezenţa acuzatului cât şi a celorlalte părţi vătămate, civile sau responsabile civilmente la instanţă, alături de apărătorii lor”. (cauza CEDO Kremzow contra Austriei din 21 septembrie 1993).
Este adevărat că ar fi existat posibilitatea ca Tribunalul Maramureş să dorească soluţionarea cu celeritate a cauzei, în condiţiile în care procesul era pe rol de mai mulţi ani, însă celeritatea nu poate afecta unul din drepturile importante ale persoanei, respectiv dreptul la apărare şi la audiere nemijlocită.
Prin modalitatea de a realiza cercetarea judecătorească, instanţa de fond nu le-a oferit părţilor vătămate şi inculpaţilor, ocazia potrivită şi suficientă pentru a-şi valorifica în mod util dreptul lor de apărare (Vaturi împotriva Franţei- Hotărârea din 13 aprilie 2006, Desterhem împotriva Franţei- Hotărârea din 18 mai 2004 şi Kostovski împotriva Olandei- Hotărârea din 20 noiembrie 1989, a restrâns într-un mod incompatibil cu garanţiile oferite de art. 6 din CEDO dreptul la apărare al acestora ( A.M. împotriva Italiei-Hotărârea din 1997 şi Saidi împotriva Franţei- Hotărârea din 20 septembrie 1993) şi nu a asigurat echilibrul şi egalitatea de arme care trebuie să primeze pe tot parcursul procesului penal între acuzare şi apărare.
Noţiunea de proces echitabil cere ca instanţa internă de judecată să examineze problemele esenţiale ale cauzei şi să nu se mulţumească să confirme pur şi simplu rechizitoriul, trebuind să-şi motiveze hotărârea (Cauza Helle împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Cauza Boldea împotriva României- Hotărârea din 15 decembrie 2007).
Curtea reţine că apelul este o cale ordinară de atac prin care se promovează, la instanţa imediat ierarhic superioară o rejudecare a cauzei în fond, sub toate aspectele de fapt şi de drept, cu aptitudinea de a se schimba sau modifica soluţia dată prin hotărârea atacată, în privinţa părţii care a declarat apel sau la care se referă declaraţia de apel, în limitele calităţii sale procesuale.
Apelul, este în principal, o cale de atac de reformare, prin aceea că instanţa de apel are dreptul de a completa probele administrate de prima instanţă şi de a da o nouă apreciere acestora, fără a desfiinţa în prealabil hotărârea apelată şi de a da o altă soluţionare cauzei.
În vederea pronunţării unei noi hotărâri în speţă, instanţa de apel va supune cauza unui examen în fond, având dreptul de a administra probele pe care le consideră necesare, dar şi de a reaprecia probele administrate, precum şi de a pune în discuţie orice chestiuni de fapt sau de drept de a căror soluţionare depinde rezolvarea legală şi temeinică a cauzei.
Instanţa de apel pe linia cercetării temeiniciei hotărârii apelate, are sarcina de a verifica dacă faptele şi împrejurările reţinute prin hotărârea atacată reprezintă adevărul material, complet şi cert întemeiat. Pentru a putea efectua acest control, în apel, este necesar a se cunoaşte care a fost starea de fapt reţinută de instanţa a cărei hotărâre este atacată şi pe baza căror probe s-a ajuns la această stabilire. Acest lucru, nu poate fi verificat decât pe baza motivării hotărârii apelate.
Instanţa de fond, Tribunalul Maramureş,, trebuia să răspundă cu argumente la fiecare dintre criticile şi mijloacele de apărare invocate de părţi. (CEDO “cauza Boldea contra României”), ceea ce nu a reuşit integral, în lipsa audierii nemijlocite a părţilor vătămate.
Curtea reţine că în baza efectului devolutiv în apel, se produce o nouă judecată în fond, ca regulă, pe baza probatoriului deja administrat în cauză, însă, şi a altor probe pertinente concludente şi utile administrate pentru prima dată în apel. Efectul devolutiv nu poate fi însă înţeles ca o administrare a întregului material probator şi deci, ca o efectuare a întregii cercetări judecătoreşti de către instanţa de apel, căci aceasta din urmă este una de control judiciar, neputând suplini lipsa cercetării judecătoreşti în primă instanţă. În caz contrar, s-ar putea ajunge la situaţii inacceptabile, cum este de altfel şi cea din speţă, în care, prima instanţă, în urma unei cercetări judecătoreşti superficiale, soluţionează cauza în fond, considerându-se dispensată de respectarea principiilor care guvernează faza de judecată, întemeindu-se pe împrejurarea că, în baza efectului devolutiv, instanţa superioară va administra ea însăşi probele pe care, din motive subiective tribunalul nu le-a administrat în mod nemijlocit.
Realizarea în apel a întregii cercetări judecătoreşti, ar răpi inculpaţilor şi părţilor vătămate, un grad de jurisdicţie şi le-ar afecta în mod grav dreptul la apărare, câtă vreme ei nu ar mai avea la dispoziţie nicio cale de atac, decizia Curţii fiind definitivă.
Trimiterea cauzei spre rejudecare se impune şi în baza art. 2 paragraf 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la CEDO, care garantează oricărui acuzat şi părţi vătămate dreptul la o dublă jurisdicţie în materie penală. [Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, decizia nr. 625/A din 29 aprilie 2015, www.curteadeapelcluj.ro]