Group 1

Art. 8. Caracterul echitabil si termenul rezonabil al procesului penal

Organele judiciare au obligatia de a desfasura urmarirea penala si judecata cu respectarea garantiilor procesuale si a drepturilor partilor si ale subiectilor procesuali, astfel incat sa fie constatate la timp si in mod complet faptele care constituie infractiuni, nicio persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala, iar orice persoana care a savarsit o infractiune sa fie pedepsita potrivit legii, intr-un termen rezonabil.

Încălcarea dreptului la un proces penal echitabil. Trimiterea cauzei spre rejudecare. Atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată inculpatul […] a negat săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina sa. Prima instanţă a audiat în cursul cercetării judecătoreşti pe inculpatul […], persoana vătămată […] şi martorul […].
Curtea constată că prima instanţă nu a readministrat integral mijloacele de probă administrate în faza de urmărire penală, limitându-se la audierea inculpatului […] şi a persoanei vătămate […], cu toate că în cauză mai exista o persoană vătămată – […] şi prin rechizitoriu fuseseră nominalizaţi doi martori – […] şi […], audiaţi în cursul urmăririi penale.
Inculpatul a depus la dosarul cauzei un memoriu prin care a contestat explicit declaraţiile martorilor, susţinând că nu au fost prezenţi la locul săvârşirii faptelor reclamate şi a solicitat reaudierea martorilor de către prima instanţă. Cu toate că prima instanţă a luat act de memoriul inculpatului, nu a readministrat mijloacele de probă din faza de urmărire penală, rezultând implicit că a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 374 alin. 7 Cod procedură penală, chiar dacă nu a făcut trimitere la această dispoziţie procedurală.
Conform art. art. 374 alin. 7 Cod procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti; acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare.
Conform art. 8 Cod procedură penală, organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.
În art. 376 Cod procedură penală, aplicabil în cazul în care nu se recunoaşte învinuirea şi se contestă probele, se prevede că instanţa are obligaţia de a efectua cercetarea judecătorească, audiind inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, precum şi celelalte probe încuviinţate, în cazul de faţă fiind în discuţie martorii propuşi prin rechizitoriu.
Curtea constată că în mod greşit prima instanţă nu a procedat la readministrarea tuturor mijloacelor de probă administrate în faza de judecată, afectând substanţial dreptul la apărare al inculpatului, în condiţiile în care readministrarea probelor în cursul cercetării judecătoreşti constituie o componentă a dreptului la un proces echitabil, principiu care este consacrat de art. 8 Cod procedură penală şi art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
În art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale se prevede că „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”.
O componentă a dreptului la un proces echitabil îl constituie principiul nemijlocirii, care include şi readministrarea în faţa instanţei a probelor administrate în cursul urmăririi penale.
În numeroase hotărâri pronunţate împotriva României (de exemplu, cauzele Beraru împotriva României, Cutean împotriva României) Curtea europeană a Drepturilor Omului a stabilit că „un aspect important al unui proces penal echitabil este posibilitatea pe care o are inculpatul de a fi confruntat cu martorii în prezenţa judecătorului care, în cele din urmă, se pronunţă asupra cauzei. Principiul nemijlocirii este o garanţie importantă în procesul penal în cadrul căruia observaţiile făcute de instanţă cu privire la comportamentul şi credibilitatea unui martor pot avea consecinţe importante pentru inculpat”.
Necesitatea respectării principiului nemijlocirii şi readministrarea probelor în faţa instanţei a fost subliniată în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În cauza Colozza contra Italia s-a precizat că „deşi acest lucru nu este în mod expres menţionat în paragraful 1 al articolului 6, obiectul şi scopul articolului în ansamblu arată că o persoană „acuzată în materie penală” are dreptul să ia parte la audieri. Mai mult, subparagrafele (c), (d) şi (e) ale paragrafului 3 garantează „oricărui acuzat” dreptul de a se apăra „el însuşi”, „de a întreba sau solicita audierea martorilor” şi „de a fi asistat gratuit de un interpret dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere” şi este dificil de stabilit cum îşi poate exercita persoana în cauză aceste drepturi fără a fi prezentă”.
Garanţia unui proces echitabil se compune dintr-o serie de drepturi distincte, cum ar fi cele privind o instanţă imparţială şi independentă, judecata publică sau termenul rezonabil de desfăşurare. Pentru unele dintre aceste drepturi se poate admite renunţarea (de exemplu, în ceea ce priveşte publicitatea procedurii, aşa cum s-a reţinut în cauza Albert şi Le Compte contra Belgiei), însă, în schimb, altele formează însăşi esenţa noţiunii de “proces echitabil”, acesta neexistând în absenţa lor. Astfel, este cerinţa privind o instanţă imparţială şi independentă, la care nu se poate renunţa.
Importanţa deosebită care îi este atribuită dreptului la un proces echitabil într-o societate democratică face ca însăşi renunţarea la el de către beneficiar să fie supusă unor condiţii, fără de care ea nu poate fi considerată validă.
Din analiza hotărârilor Deweer contra Belgie; Neumeister contra Austria; Le Compte, Van Leuven şi De Meyere; Albert şi Le Compte; Colozza contra Italiei se constată că două sunt cerinţele pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le consideră necesare pentru ca o astfel de renunţare să poată produce efecte: prima dintre ele vizează libertatea actului de voinţă, în sensul de a nu fi fost exercitată nici o constrângere asupra beneficiarului dreptului, iar cea de-a doua, lipsa echivocului. Potrivit jurisprudenţei stabilite de Curte, renunţarea la exercitarea unui drept garantat de Convenţie trebuie stabilită într-o manieră neechivocă, această condiţie interesând cauza de faţă.
Inculpatul […] nu a renunţat la dreptul său de a solicita readministrarea mijloacelor de probă din faza de urmărire penală, dimpotrivă a solicitat expres primei instanţe readministrarea mijloacelor de probă, cerere ignorată de prima instanţă.
Instanţa de apel reţine că aplicarea dispoziţiilor art. 374 alin. 7 Cod procedură penală presupune existenţa unei manifestări exprese de voinţă, din care să rezulte fără echivoc că toate părţile din cauză renunţă la dreptul de a solicita readministrarea probelor din cursul urmăririi penale. Instanţa nu poate aplica dispoziţiile art. 374 alin. 7 Cod procedură penală în lipsa unei manifestări exprese de voinţă a părţilor, de aceea în cauză nu erau aplicabile dispoziţiile art. 374 alin. 7 Cod procedură penală deoarece inculpatul a solicitat readministrarea probelor.
Prima instanţa trebuia să judece cauza potrivit procedurii de drept comun, cu parcurgerea tuturor etapelor judecăţii în primă instanţă şi cu respectarea tuturor principiilor specifice acestei faze procesuale, consacrate de art. 351 Cod procedură penală.
Potrivit art. 351 Cod procedură penală, judecata cauzei se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit şi în contradictoriu. Aceste principii care guvernează faza de judecată îşi găsesc aplicarea în reglementarea judecăţii cauzei în primă instanţă. Astfel, instanţa are obligaţia de a proceda la audierea inculpatului şi a martorilor, în acest fel fiind respectate principiile nemijlocirii şi contradictorialităţii.
Modalitatea în care a procedat prima instanţă nu poate echivala cu o soluţionare efectivă a cauzei, judecata având un caracter pur formal, care nu corespunde exigenţelor regulilor de bază ale procesului penal, astfel că se impune rejudecarea cauzei de prima instanţă. Totodată, în condiţiile în care legea procesual penală prevede două grade de jurisdicţie, este necesar ca judecata să parcurgă toate etape procesuale, pentru a nu priva inculpatul de un grad de jurisdicţie, prin soluţionarea cauzei direct de instanţa de apel, după readministrarea probelor în apel.
Instanţa de apel nu ar putea substitui integral faza de judecată care ar fi trebuit să aibă loc în primă instanţă, deoarece o astfel de soluţie ar determina eliminarea artificială a unui grad de jurisdicţie, în defavoarea intereselor procesuale ale inculpatului, pentru care legislaţia procesuală prevede parcurgerea a două grade de jurisdicţie.
Neregularitatea constatată de Curte nu se regăseşte printre cele prevăzute de art. 281 C. pr. pen. care, conform art. 421 pct. 2 lit. b C. Pr. Pen, permit trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. Cu toate acestea, în condiţiile în care nu a avut loc o judecată propriu-zisă în faţa primei instanţe, pentru a nu priva inculpatul de un grad de jurisdicţie prin judecarea cauzei de instanţa de apel, după readministrarea tuturor probelor, se impune desfiinţarea sentinţei penale şi rejudecarea cauzei de prima instanţă, în vederea soluţionării fondului cauzei cu respectarea garanţiilor procesuale conferite părţilor de Codul de procedură penală. Hotărârea instanţei de apel este definitivă, potrivit art. 552 Cod procedură penală şi prin urmare nu există o altă instanţă de judecată care poate examina legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de către instanţa de apel care a administrat şi interpretat probele administrate nemijlocit pentru prima oară, în condiţiile în care instanţa de fond nu a administrat nemijlocit toate probele necesare.
Dublul grad de jurisdicţie este un drept recunoscut în materie penală prin Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Acesta presupune că orice persoană declarată vinovată de săvârşirea unei infracţiuni de un tribunal, are dreptul de a cere examinarea hotărârii prin care i s-a stabilit vinovăţia de către o instanţă superioară ierarhic. Dublul grad de jurisdicţie vizează o judecare devolutivă a cauzei în faţa a două instanţe de judecată, una de fond, iar cea de-a doua, de control judiciar. În primă instanţă nu a avut loc o judecată cu respectarea tuturor garanţiilor procedurale, astfel că în speţă primul grad de jurisdicţie nu poate fi luat în considerare, de aceea pentru respectarea dreptului la un proces echitabil şi asigurarea efectivă a două grade de jurisdicţie, conform art. 2 din Protocolul nr. 7 al Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este justificată trimiterea cauzei spre rejudecare.
De altfel, dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a C. Pr. Pen. obligă instanţa de apel să pronunţe o nouă hotărâre şi să procedeze potrivit dispoziţiilor privind judecată în fond, ceea ce duce la concluzia că noua hotărâre a instanţei de apel poate fi pronunţată numai pentru a substitui hotărârea anterioară a primei instanţe, dar care a fost pronunţată după desfăşurarea unei judecăţi ce a respectat dispoziţiile art. 349 şi urm. Cod procedură penală. Hotărârea primei instanţe nu a urmat regulile menţionate, tocmai de aceea ar fi contrar spiritului legii în a impune instanţei de control judiciar să judece direct în apel o cauză care nu a parcurs toate etapele judecăţii în prima instanţă.
Curtea constată că inexistenţa unui al doilea grad de jurisdicţie sub aspectul interpretării şi administrării nemijlocite a probelor aduce atingere dreptului la un proces echitabil al inculpatului prev. de art.6 par.1 din Convenţie pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, dreptul la un proces echitabil fiind în strânsă legătură cu dreptul la dublul grad de jurisdicţie în materie penală.
Având în vedere aceste considerente, curtea reţine că prima instanţă trebuie să soluţioneze cauza conform procedurii de drept comun, cu respectarea principiilor oralităţii, nemijlocirii şi contradictorialităţii, inclusiv sub aspect probator.
Drept urmare, se impune cu necesitate desfiinţarea sentinţei penale apelate şi trimiterea cauzei primei instanţe pentru a soluţiona cauza cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale conferite părţilor, mai sus menţionate. (…)
În baza art. 423 alin. 1 Cod procedură penală raportat la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se va desfiinţa sentinţa penală apelată şi se va dispune rejudecarea cauzei de prima instanţă – Judecătoria Tulcea, cu respectarea dispoziţiilor art. 374,376 Cod procedură penală. [Curtea de Apel Constanța, Decizia nr. 445/P/18 mai 2015, portal.just.ro]