Partile sunt libere sa incheie orice contracte si sa determine continutul acestora, in limitele impuse de lege, de ordinea publica si de bunele moravuri.
Se consacra astfel, principiul libertatii contractuale cu privire la incheierea si continutul contractului. Consecinta imediata a acestui principiu este forta obligatorie a contractului (principiul pacta sunt servanda). Acordul de vointe, pentru a fi definit ca si contract, este necesar sa tinda la aplicarea acestui principiu intre partile sale. Daca acest principiu nu exista, nu putem vorbi de un contract, ci de manifestari de vointa non-juridice care se bazeaza pe un acord. [L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligatiile, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2012, pp. 56-57]
Notiunea de ordine publica nu este decat expresia unui interes general, care poate fi exprimat (explicit sau nu) printr-o norma, regula sau principiu de drept. In plus, daca luam in considerare faptul ca actul juridic genereaza si el norme juridice (de amplitudine si sorginte privata), putem evalua ordinea publica ca un criteriu sau instrument de solutionare a conflictelor dintre normele private (contractuale) si cele publice. [P. Vasilescu, Drept civil. Obligatii, Editura Hamangiu 2012, p. 31]