Atunci cand, in timpul negocierilor, o parte insista sa se ajunga la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se incheie pana nu se ajunge la un acord cu privire la acestea.
Determinarea caracterului esential subietiv al unui element reprezinta o chestiune de fapt, lasata la suverana apreciere a instantelor judecatoresti de fond. Pentru ca art. 1185 NCC impune necesitatea insistentelor din partea unei parti in cursul negocierilor, rezulta ca este importanta conduita partii in dobandirea caracterului esential, persoana interesata trebuind sa faca proba faptului ca a transmis neindoielnic partenerului de negocieri ca nu doreste incheierea contractului fara un acord asupra elementului dorit. Din pricina faptului ca un contract cuprinde obligatoriu elemente esentiale obiective si este nevoie de efectuare de probatoriu pentru a se demonstra ca un element secundar a dobandit caracter esential subiectiv, se poate apela la o prezumtie simpla in sensul ca daca un element al carui contract nu indeplineste conditiile pentru a fi considerat esential obiectiv, atunci nu este deloc element esential al acordului de vointe. [A.A. Moise in Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2012, p. 1240-1241]
Atunci cand, in timpul negocierilor, o parte insista sa se ajunga la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul va putea fi considerat incheiat daca exista ulterior consimtamantul ecelei parti, chiar daca forma contractului nu este cea cu privire la care s-a insistat sau daca inscrisul constatator al actului juridic nu prevede nimic in privinta elementului care a facut obiectul insistentelor. Intr-adevar, acordul asupra elementului esential subiectiv nu trebuie sa fie obligatoriu unul expres, iar in cazul mentionat se poate considera ca partea a renuntat la cerintele sale si ca exista un acord tacit in sensul repudierii acelor aspecte din configurarea raportului juridic. [A.A. Moise in Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2012, p. 1241]