(1) Contractul valabil incheiat are putere de lege intre partile contractante.
(2) Contractul se modifica sau inceteaza numai prin acordul partilor ori din cauze autorizate de lege.
Rod al consensului juridic contractul nu poate fi desfiintat, transformat sau revocat doar printr-o manifestare de vointa unilaterala, care sa emane de la un singur contract, cand si cum doreste acesta. Contractul poate fi insa modificat sau revocat prin (1) consimtamantul mutual al partilor sale (distractus), care reprezinta in fond un nou contract prin care se modifica sau se pine capat efectelor contractului initial. Dupa cum, denuntarea unilaterala a contractului mai poate fi (2) autorizata si prin lege. In fine, cand aceasta posibilitate a fost concedata unei parti, prin chiar conventia care urmeaza sa-si epuizeze astfel efectele, avem de-a face cu (3) o stipulatie conventionala, care isi va putea produce efectele in temeiul contractului, iar nu in sfidarea fortei sale obligatorii. Denuntarea unilaterala nu este insa decat o manifestare de vointa prin care se exercita o posibilitate (facultas agendi) conferita legal sau conventional autorului sau. Iar aceasta manifestare de vointa, fiind autorizata (legal sau conventional), nu poate fi inteleasa ca o sfidare arbitrara a contractului. In plus, in cazul denuntarii unilaterale conventionale nu ar fi potrivit sa se vorbesca despre o exceptie de la principiul pacta sunt servanda, ci chiar despre un reflex al libertatii contractuale. [P. Vasilescu, Drept civil. Obligatii, Editura Hamangiu 2012, p. 454]
De regula, legiuitorul nu intervine pentru a modifica contractele. (…) Neinterventia legiuitorului in contracte nu este insa o regula absoluta. El poate, pentru considerente de interes public, sa modifice contractele in curs prin norme imperative cuprinse intr-o lege noua. O asemenea interventie trebuie sa aiba un caracter exceptional si ar trebui sa se uzeze extrem de rar de o asemenea prerogativa interventionista. [L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligatiile, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2012, p. 151]
Facturile fiscale sunt înscrisuri sub semnătură privată emise unilateral de către furnizor şi care configurează natura contractuală a raporturilor dintre părţi, dar numai cu privire la operaţiunile ce constituie obiectul ei: marfă, condiţii de predare, preţ. Menţiunea înscrisă pe factură cu privire la plata penalităţilor nu poate fi asimilată unei clauze contractuale, fiind un act unilateral şi nu rezultanta negocierii dintre părţi. Simpla acceptare a facturii de către destinatar nu semnifică, prin ea însăşi, realizarea acordului de voinţă asupra clauzei penale, deoarece simpla tăcere – dedusă din lipsa unor obiecţiuni la primirea mărfii – nu înseamnă acceptarea tacită a penalităţilor înscrise pe factură, iar semnarea facturilor de către conducătorul auto sau delegaţi, certifică numai primirea produselor. [Judecătoria Galaţi, Sentinţa civilă nr. 1159/2014, portal.just.ro]
Facturile acceptate la plată nu produc efecte juridice în privința penalităților în lipsa unei clauze contractuale. ”In cauză, Tribunalul constată că părțile au încheiat o înțelegere cu privire la desfășurarea unor relații comerciale, neconcretizată prin întocmirea unui contract în formă scrisă, care să conțină o clauză penală privind plata penalităților de întârziere în situatia neachitării în termenul prevăzut a facturilor emise de furnizorul mărfurilor.
În lipsa unei clauze contractuale, mențiunea efectuată de reclamantă pe factura nr. x din 25.02.2014 cu privire la sancțiunea constând în plata penalităților de întârziere în valoare de 0,5 % pe fiecare zi de întârziere, nu reprezintă acordul de voință al tuturor părților contractante, iar faptul aplicării ștampilei de către pârâtă, nu suplinește acest acord de voință, conform art. 1166 și 1170 C. civ. Ca atare, nu se poate reține că facturile acceptate la plată produc efecte juridice și în privinta penalităților mentionate în cuprinsul acestora, din perspectiva principiului forței obligatorii a contractului consacrat de art. 1270 cod civil, întrucât este un act unilateral de voință al reclamantei, neasumat de către pârâtă.” [Tribunalul Olt, Decizia civilă nr. 13/2016, www.rolii.ro]