(1) Partile sunt tinute sa isi execute obligatiile, chiar daca executarea lor a devenit mai oneroasa, fie datorita cresterii costurilor executarii propriei obligatii, fie datorita scaderii valorii contraprestatiei.
(2) Cu toate acestea, daca executarea contractului a devenit excesiv de oneroasa datorita unei schimbari exceptionale a imprejurarilor care ar face vadit injusta obligarea debitorului la executarea obligatiei, instanta poate sa dispuna:
a) adaptarea contractului, pentru a distribui in mod echitabil intre parti pierderile si beneficiile ce rezulta din schimbarea imprejurarilor;
b) incetarea contractului, la momentul si in conditiile pe care le stabileste.
(3) Dispozitiile alin. (2) sunt aplicabile numai daca:
a) schimbarea imprejurarilor a intervenit dupa incheierea contractului;
b) schimbarea imprejurarilor, precum si intinderea acesteia nu au fost si nici nu puteau fi avute in vedere de catre debitor, in mod rezonabil, in momentul incheierii contractului;
c) debitorul nu si-a asumat riscul schimbarii imprejurarilor si nici nu putea fi in mod rezonabil considerat ca si-ar fi asumat acest risc;
d) debitorul a incercat, intr-un termen rezonabil si cu buna-credinta, negocierea adaptarii rezonabile si echitabile a contractului.
Pentru intelegerea corecta a notiunii de impreviziune, sunt de retinut urmatoarele precizari: a) impreviziunea se pune numai in sfera obligatiilor izvorate din contracte cu titlu oneros; b) impreviziunea este o problema de ordin economic si financiar – ea este urmarea fluctuatiilor monetare si implicit a preturilor sau a altor imprejurari care fac excesiv de oneroasa executarea contractului de catre una din parti; c) paguba pe care o sufera sau este pe cale de a o incerca o parte contractanta, rezultata din dezechilibrul prestatiilor, intervine intotdeauna dupa momentul incheierii contractului. [L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligatiile, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2012, pp. 153-154]
Prin încheierea contractului de credit se nasc obligații și responsabilități importante în sarcina celui împrumutat, de care acesta trebuie să fie conștient. Nu se poate admite ca debitorul să-și dea acordul la semnarea convenției de credit doar pentru a beneficia de avantajele pe care aceasta le implică (primirea unei sume de bani semnificative într-un interval scurt de timp), iar atunci când se pune problema executării propriilor obligații, să invoce faptul că măsurile Băncii sunt neechivoce, nejustificate și abuzive.
De altfel, la data semnării contractului, reclamanţii au studiat, cu siguranță, ofertele Băncii, alegând-o pe cea mai avantajoasă pentru ei – în condiţiile în care reclamanta are şi pregătire juridică superioară, profesând efectiv în domeniul juridic –, știut fiind faptul că împrumuturile în CHF, erau mai accesibile, implicând costuri mai reduse (dobânda mai mică) și acces la o sumă mai mare de bani – avantaje de care au beneficiat și reclamanţii.
În consecință, reclamanţii nu au fost obligaţi să se supună unor condiții contractuale despre care nu ar fi avut posibilitatea reală de a lua cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii propriilor obligații.
Reține instanța că părțile nu au convenit plata sumelor datorate de reclamanţi la un anumit curs de schimb, ci au convenit asupra plății sumelor în valuta în care a fost primit creditul. Cursul oficial de schimb RON-CHF se stabilește de către B.N.R., nu de către pârâtă.
Contractul a fost încheiat în CHF la solicitarea expresă a reclamanţilor, fiind semnat prin acordul părților, devenind incidente prev. art.969 C.civ. 1864, cu atât mai mult cu cât împrumutatul nu a solicitat modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de pârâtă cu privire la moneda creditului.
Prin urmare, reclamanţii au optat pentru primirea unei sume de bani în franci elvețieni și s-au obligat să returneze suma primită în aceeași monedă. Ca urmare a manifestării de voință a reclamanţilor, în cadrul contractului de credit încheiat de părți s-au introdus date referitoare la moneda creditului.
Dispozițiile Legii nr.193/2000 nu sunt menite a crea o nouă ordine de drept în care contractul să devină lipsit de forță obligatorie, ci au menirea de a particulariza dispozițiile legale generale aplicabile in rem și in personam.
La momentul semnării contractului, reclamanţii au avut posibilitatea de a studia ofertele băncii (probabil a analizat și ofertele altor unități bancare), respectiv condițiile și caracteristicile esențiale ale produselor și serviciilor oferite de Bank SA, semnând contractul în cunoștință de cauză.
Obligația de informare cu privire la riscul valutar nu poate fi transferată în totalitate în sarcina Băncii, câtă vreme nicio prevedere legală nu impune o asemenea obligație furnizorilor de servicii financiare.
În consecință, reclamanţii erau cei care trebuiau să analizeze posibilitatea evoluției nefavorabile (crescătoare) a monedei în care s-a contractat creditul, având în vedere că și-au asumat riscul accesării unui împrumut în CHF, cu atât mai mult cu cât împrumuturile în CHF erau ușor accesibile, implicând costuri mai reduse (dobânda mai mică) și acces la o sumă mai mare de bani – avantaje de care au beneficiat și reclamanţii.
Potrivit art.8.1. din contract împrumutatul va rambursa împrumutul şi dobânda în valuta în care a fost acordat împrumutul. Prin urmare, clientul s-a obligat să depună în contul curent suma lunară datorată Băncii în CHF, aceasta fiind obligația principală asumată de către reclamanţi.
Împrejurarea că împrumutatul restituie datoria la un curs de schimb al francului elveţian dramatic majorat față de momentul contractării creditului este justificată de faptul că, sub acest aspect, contractul semnat de părţi este unul aleatoriu. Este firesc ca riscul valutar să fie suportat de către debitor, întrucât acesta este unul din dezavantajele creditelor în valută, de care reclamantul trebuia să fie conştient la momentul la care şi-a luat acest angajament.
Chiar dacă reclamanţii susţin că nu aveau cum să prevadă ca şi un consumator mediu şi normal o evoluţie atât de semnificativă a cursului de schimb a francului elveţian, spre deosebire de Bancă, care prin natura serviciilor oferite este mult mai informată cu privire la piaţa interbancară, acest fapt nu constituie un argument pentru îngheţarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de împrumut.
Cât priveşte Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs OTP Jelzalogbank Zrt, aceasta nu poate fi interpretată în sensul caracterului abuziv al acordării unui credit în valută. Această hotărâre vizează o altă situaţie (care nu are legătură cu speţa de faţă), şi anume aceea în care a fost acordat consumatorilor un împrumut în forinţi maghiari, valoarea în valută a fost calculată la cursul de schimb la cumpărarea valutei aplicat de bancă la momentul deblocării fondurilor, însă în contract s-a stipulat că banca stabileşte valoarea în forinţi maghiari a fiecăreia dintre ratele lunare datorate pe baza cursului de schimb la vânzare al monedei, aplicat de bancă în ziua anterioară scadenţei. Astfel, în această ipoteză, consumatorii au fost puşi în situaţia achitării unor sume rezultate din diferenţa de schimb valutar practicat de către bancă la cumpărare şi la vânzare.
În prezenta cauză însă, nicio dispoziţie contractuală nu impune reclamanţilor să cumpere CHF de la banca împrumutătoare, astfel încât nu se pune problema suportării de către aceştia a unor sume reprezentând diferenţe de curs valutar. Ca atare, cele reţinute de CJUE în cauza indicată nu pot fi aplicate în prezenta speţă, întrucât nu au legătură cu situaţia de fapt expusă de reclamanţi.
Prin urmare, contrar susţinerilor reclamanţilor, instanţa apreciază că hotărârea CJUE mai sus menţionată nu cuprinde nicio prevedere în susţinerea solicitării acestora de declarare abuzivă a clauzei care stabileşte moneda de acordare a creditului.
Concluzionând, instanţa apreciază că nicio dispoziţie legală internă sau de drept internaţional aplicabilă nu interzice acordarea unui credit în valută, iar în măsura în care reclamanţii au acceptat oferta băncii în acest sens, nu pot uza ulterior de forţa coercitivă a unei instanţe judecătoreşti, pentru a determina modificarea acestui element esenţial al contractului, impunându-şi propria voinţă în detrimentul cocontractantului. Semnând contractul de credit în deplină cunoştinţă de cauză, reclamanţii şi-au asumat pe deplin consecinţele contractării unui credit în franci elveţieni, iar evoluţia ulterioară a acestei monede transpune problema pe planul teoriei impreviziunii, iar nu al clauzelor abuzive.
Pe de altă parte, teoria impreviziunii nu este aplicabilă în cauză și nu poate justifica modificarea contractului în sensul dorit de reclamanţi, întrucât convențiile de credit sunt guvernate de norme speciale (Legea 99/2006, OUG nr.50/2010 etc.), ce se aplică în mod prioritar.
Față de cele arătate, apreciază instanța că reclamantul (client) și-a asumat riscul valutar din moment ce a accesat un credit în altă monedă decât cea în care realiza veniturile.
A pretinde acum (după 6 ani de la încheierea contractului) că Banca nu și-a îndeplinit în mod corect și complet obligația de informare prevăzută de art.18 din OG 21/1992 și art.57 din OUG 50/2010, doar pentru că executarea contractului a devenit deosebit de oneroasă pentru reclamant, este lipsit de fundament, cu atât mai mult cu cât este greu de anticipat evoluția unei monede străine pe o perioadă atât de îndelungată chiar și de către instituțiile de credit.
Prin această atitudine reclamanţii nu fac altceva decât să transfere riscul cursului valutar exclusiv în sarcina Băncii, deși erau conștienţi la data contractării creditului în valută de faptul că este un risc asumat. Mai mult, nu poate fi sancționată pârâta prin transformarea esențială a contractului de credit într-un mod pe care nu îl dorește, în condițiile în care aceasta nu este culpabilă pentru evoluția cursului de schimb valutar al CHF, stabilit în condiții asupra cărora Banca nu își poate manifesta în niciun fel influența.
În lumina tuturor argumentelor expuse mai sus, instanța consideră că este neîntemeiată cererea de înghețare a cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de credit.” [Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, Sentinta civila nr.15704/2014, portal.just.ro]