(1) Orice persoana are indatorirea sa respecte regulile de conduita pe care legea sau obiceiul locului le impune si sa nu aduca atingere, prin actiunile ori inactiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
(2) Cel care, avand discernamant, incalca aceasta indatorire raspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat sa le repare integral.
(3) In cazurile anume prevazute de lege, o persoana este obligata sa repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum si de ruina edificiului.
(4) Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileste prin lege speciala.
Din economia dispoziţiilor art. 1349 din noul Cod civil reiese faptul ca orice persoana are indatorirea sa respecte regulile de conduita pe care legea sau obiceiul locului le impune şi sa nu aduca atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cel care, avand discernamant, incalca aceasta indatorire raspunzand de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat sa le repare integral.
Prin urmare, in cazul in care prejudiciul reclamat prin acţiune este consecinţa construirii unei autostrazi, iniţiativa şi acţiune a paratei, in speţa existand refuzul acesteia de acoperire a acestuia, sunt indeplinite condiţiile prevazute de art. 1349 din noul Cod civil, noua reglementare a raspunderii civile delictuale, spre deosebire de vechea reglementare conţinuta de art. 998 C. civ., nemaicondiţionand explicit angajarea raspunderii civile de culpa, de greşeala autorului, limitandu-se la constatarea existenţei unei incalcari prin acţiune ori inacţiune a drepturilor, dar şi a intereselor legitime ale altor persoane, vina fiind, deci, prezumata. [ICCJ, Secţia a II-a civila, Decizia nr. 2358 din 24 iunie 2014, www.scj.ro]
Obligarea Consiliului Local și a Inspectoratului de Poliție să asigure semnalizarea corespunzătoare a unei intersecţii. Reclamanta în contradictoriu cu parâţii, Consiliul Local Galati si Politia Rutiera Galati, a solicitat obligarea paratilor sa asigure semnalizarea corespunzatoare a intersectiei strazilor Frunzei si Slanic din Municipiul Galati (..)
S-a reţinut că, potrivit procesului – verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, întocmit de IPJ Galaţi – Biroul Rutier, apelanta–reclamantă B fost sancţionată cu avertisment şi cu reţinerea permisului de conducere pentru o perioadă de 60 de zile reţinându-se, în sarcina sa, fapta contravenţională prevăzută de art. 101 alin. 3 din OUG nr. 195/2002. S-a consemnat că, în timp ce conducea autoturismul cu nr. de înmatriculare… la intersecţia str. Frunzei cu str. Slănic din mun. Galaţi, nu a respectat semnificaţia indicatorului rutier „Oprire”, intrând în coliziune cu autoturismul ce avea prioritate de trecere, rezultând avarierea celor două vehicule. (…)
Obligaţia instituită prin art. 33 din OUG nr. 195/2012, în sarcina pârâţilor are, ca drept corelativ, dreptul oricărui cetăţean de a beneficia de o semnalizare corespunzătoare care să permită circulaţia în condiţii de siguranţă pe drumurile publice.
În consecinţă, constată că, independent de evenimentul rutier şi de culpa reţinută pentru producerea acestuia, reclamanta, în calitate de locuitor al municipiului Galaţi este îndreptăţită de a beneficia de o semnalizare rutieră corespunzătoare care să îi permită circulaţia în condiţii de siguranţă pe drumurile publice atât în prezent, cât şi pentru viitor.
Conform art. 5 alin. 1 lit. a din OUG nr. 195/2002, administratorul drumului public, antreprenorul sau executantul lucrărilor, conform competenţelor ce îi revin, cu avizul poliţiei rutiere, este obligat să instaleze indicatoare ori alte dispozitive speciale, să aplice marcaje pe drumurile publice, conform standardelor în vigoare, şi să le menţină în stare corespunzătoare.
Potrivit art. 22 din OG nr. 43/1997, administrarea drumurilor judeţene se asigură de către consiliile judeţene, iar a drumurilor de interes local, de către consiliile locale pe raza administrativ-teritorială a acestora.
Potrivit art. 65 din Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002, aprobat prin HG nr. 1391/2006, indicatoarele se instalează, de regulă, pe partea dreaptă a sensului de mers, iar, în cazul în care condiţiile locale împiedică observarea din timp a indicatoarelor de către conducătorii cărora li se adresează, ele se pot instala ori repeta pe partea stângă, în zona mediană a drumului, pe un refugiu ori spaţiu interzis circulaţiei vehiculelor, deasupra părţii carosabile sau de cealaltă parte a intersecţiei, în loc vizibil pentru toţi participanţii la trafic.
Conform art. 128 alin. 1 lit. b din OUG nr. 195/2002, autorităţile administraţiei publice locale au atribuţii legate de luarea unor măsuri pentru instalarea, aplicarea şi întreţinerea mijloacelor de semnalizare rutieră şi a echipamentelor destinate siguranţei circulaţiei, conform standardelor în vigoare, ţinând evidenţa acestora.
În sensul art. 138 alin. 1lit. c şi alin. 2 din OUG nr. 195/2002, conducătorul de vehicul este obligat să oprească atunci când întâlneşte indicatorul „Oprire” în locul în care există vizibilitate fără a trece de indicator.
Potrivit art. 57 alin. 3 din OUG nr. 195/2002, Pătrunderea unui vehicul într-o intersecţie este interzisă dacă prin aceasta se produce blocarea intersecţiei.
Analizând planşele foto ataşate la dosar, necontestate în cauză, tribunalul constată că indicatorul rutier „STOP”, cu semnificaţia „Oprire”, este instalat pe partea dreaptă a străzii Frunzei, înainte de intersecţia cu strada Slănic, însă, dat fiind faptul că, pe partea dreaptă a străzii Frunzei, există garduri de beton continue (până în intersecţie) de aproximativ 2 metri înălţime, vizibilitatea celui care încearcă să intre în intersecţie şi opreşte în dreptul indicatorului „STOP”, conform dispoziţiilor art. 138 din OUG nr. 195/2002, este inexistentă. Astfel, pentru a putea observa un alt participant la trafic ce ar circula din dreapta străzii Frunzei, pe strada Slănic, ar fi necesar ca un conducător auto ce ar circula pe strada Frunzei către intersecţia cu strada Slănic să intre efectiv în intersecţie, depăşind indicatorul „STOP”, cu încălcarea obligaţiei prevăzute de art. 57 alin. 3 şi art. 138 din OUG nr. 195/2002.
În aceste condiţii, instanţa reţine că administratorul drumului public şi poliţia rutieră nu şi-au îndeplinit din culpă obligaţia de a asigura siguranţa circulaţiei publice în intersecţia străzii Frunzei cu strada Slănic din municipiul Galaţi.
Reţine că, faţă de considerentele de mai sus, neindicarea măsurilor concrete ce se cer a fi luate pentru semnalizarea corespunzătoare a intersecţiei nu este de natură a conduce la concluzia netemeiniciei cererii formulate.
Astfel aceste măsuri pot fi determinabile de către instanţă faţă de planşele foto existente la dosar şi faţă de vizibilitatea ce se impune pentru cei care traversează intersecţia. (…)
Faţă de toate aceste considerente, date fiind şi dispoziţiile art. 1349 şi următoarele C.civ., instanţa (…) a obligat pârâţii Consiliul Local Galaţi şi IPJ Galaţi să asigure o semnalizare corespunzătoare a intersecţiei dintre strada Frunzei cu strada Slănic din municipiul Galaţi în sensul de a monta, la colţul intersecţiei menţionate, pe partea stângă a străzii Frunzei (direcţia dinspre str. Frunzei spre str. Slănic) o oglindă rutieră care să asigure vizibilitatea în intersecţie pentru cei care sunt obligaţi să respecte semnificaţia indicatorului „Stop” montat înainte de intersecţie pe partea dreaptă a străzii Frunzei. [Tribunalul Galați, Secţia civilă decizia nr. 206/12.03.2015, portal.just.ro]
Răspunderea administratorului unui website pentru articolele cu caracter defăimător postate de cititori. Situația de fapt (…) constă în faptul că, pe pagina de internet administrată de către pârât, au fost postate o serie de articole defăimătoare, unele chiar cu conotaţie penală, provenind de la cititorii site-ului, la adresa intimatului reclamant, care, la data publicării acelor articole, deţinea funcţia de director departament cercetare – dezvoltare în cadrul S.C. F.R.S. S.R.L.
Ceea ce constituie obiect de controversă, din perspectiva recurentului, este neîndeplinirea condițiilor cumulative pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală a recurentului pârât cu privire specială asupra existenței prejudiciului, reclamantul nereușind să demonstreze, în opinia recurentului, că, prin afirmațiile postate de cititori pe site, i-a fost adusă vreo atingere dreptului său la reputație.
Sub aspectului tărâmului pe care se poartă aplicarea și interpretarea principiilor în litigiul dedus judecății acesta este cel al impactului între dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, în care onoarea, demnitatea și reputația primesc accente specifice.
Reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante și care se impun a fi expuse, pentru a constitui baza hermeneuticii ce constituie analiza instanței de recurs.
Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituţia României, „mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice”, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (6) din aceeaşi Constituţie, „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.
Dispozițiile art. 30 alin. (8) din Constituţia României statuează că: „răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare (s.n.), al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii”, respectiv, în condiţiile dreptului comun, corect reținute în speţă ca fiind cele ale art. 1349 şi urm. din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările ulterioare.
Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. La paragraful 2, norma convenţională prevede că exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Rezultă că dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.
Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială ale statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.
Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.
Conform celor ce rezultă din dispoziţiile normei convenţionale evocate, exerciţiul libertăţii de exprimare presupune „îndatoriri şi responsabilităţi” şi el poate fi supus unor „formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni”, ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite „ingerinţe” în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale. Aceste ingerinţe trebuie să îndeplinească însă anumite condiţii, respectiv: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică. Pe cale pretoriană, acestor cerințe, li s-a adăugat și condiția privind proporționalitatea, ce are a fi apreciată ca un balans între interesele aflate în joc, între măsura dispusă și legitimitatea scopului urmărit prin aplicarea acelei măsuri, aleasă de stat pentru restabilirea legalității sau repararea prejudiciilor produse. „Scopul legitim” în virtutea căruia poate fi aplicată o anumită ingerință este dat de interesele de ordin general şi de cele individuale prevăzute de paragraful 2 al art. 10 și acesta va fi întotdeauna invocat de stat.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană, în exercitarea libertății sale de expresie, îşi asumă „îndatoriri şi responsabilităţi”, a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat.
În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele, imaginea, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine „vieţii private” (a se vedea Von Hannover c. Germaniei, cererea nr. 59320/00, paragraful 50). De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie” (a se vedea Chauvy şi alţii c. Franţei, nr. 64915/01, paragraful 70).
Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauza Petrina c. României, cauza Andreescu c. României).
În acest sens, instanţa europeană a statuat, în cauza Sipoş c. României, că, „îi revine Curții sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover c. Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, citată anterior, par. 39)”.
În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesității respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma, stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza c. României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu c. României), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României).
De asemenea, în cauza Delfi AS c. Estoniei (hotărârea din 10 octombrie 2013), analizată de prima instanță într-o manieră amplă și coerentă, Curtea Europeană a considerat ca aspecte relevante în evaluarea existenței unei ingerințe în dreptul la libera exprimare: contextul mesajelor postate pe internet, măsurile pe care societatea Delfi AS le-a luat pentru împiedicarea mesajelor defăimătoare, responsabilitatea individuală a autorilor acestor mesaje, dar și dificultatea identificării acestora, în condițiile în care o mare parte din mesaje erau anonime, iar postările erau realizate fără obligația autorilor de a-și dezvălui identitatea, sancțiunea aplicată de instanța națională.
În virtutea normelor legale enunțate și a considerațiilor expuse, este evident că recurentul pârât, în calitate de administrator al paginii de internet, este responsabil pentru că nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive de a cenzura sau a împiedica publicarea mesajelor cu un conținut defăimător, ci, mai mult, a încurajat exprimarea opiniilor insultătoare la adresa persoanelor care exercită activități pe piața financiară, prin publicarea articolelor în care au fost expuse aceste opinii de către pretinși cititori.
În ceea ce privește existența prejudiciului, ca element esențial al răspunderii civile delictuale, contestată în cauză, instanța de recurs reține că elementele de fapt enumerate de către recurent ca nefiind de natură să determine un prejudiciu, exempli gratia, funcţia de director deținută de intimatul reclamant la S.C. A.T.S. S.R.L., al cărui asociat unic este, și care nu a fost dobândită prin concurs, împrejurarea nedovedirii că reclamantul era cunoscut de cei apropiați ca un profesionist care își desfășoară activitatea pe piața de capital, vârsta tânără a reclamantului, proaspăt absolvent al unei unități de învățământ pot constitui, dimpotrivă, elemente relevante pentru determinarea existenței unui prejudiciu de imagine, întrucât nu doar persoanele care au o anumită experiență profesională sau o vârstă înaintată beneficiază de protecție, ci orice persoană are dreptul la viață privată, cu distincțiile enunțate de Curtea Europeană de viață privată intimă și viață privată socială, tinerii fiind incluși, în mod evident, în această categorie și beneficiind de protecția legală împotriva excesului și arbitrariului presupuse de depășirea limitelor legale în exercitarea libertății de exprimare.
În același sens, sub aspectul personalității, este important nu doar ceea ce cred ceilalți despre tine, reflectarea imaginii tale, alteritatea, ci și propria ta subiectivitate, care poate fi atinsă prin expresii insultătoare proferate de terți în spațiu public, virtual.
Astfel, instanța de recurs, conștientă fiind de importanța libertății de exprimare într-o societate democratică, de faptul că subiectele de interes public este imperios necesar a fi dezbătute în spațiu public, iar piața de capital și oamenii care o administrează pot constitui un asemenea subiect, apreciază însă, că spațiul virtual nu se poate transforma într-o instanță ad-hoc, în care persoanele neautorizate să exprime verdicte cu privire la existența unor fapte cu conotații penale în sarcina unor persoane, astfel cum s-a întâmplat în cauză, fără a se demonstra o bază factuală solidă în acest sens, și nici nu poate deveni o tribună a insultelor la adresa unor persoane fizice, fără a exista buna-cuviință necesară, insulte care, în litigiu, au căpătat și conotații rasiale, ceea ce este, de asemenea inacceptabil.
În acest context, este importantă distincția realizată de reclamant, în cererea de chemare în judecată, ca și de instanța de fond, în considerentele expuse, între afirmații factuale – exprimarea unor acuzații de a fi comis fapte determinate și judecăți de valoare – exprimarea unei opinii despre calitățile profesionale, morale și personale ale unei persoane, distincție cu care Curtea Europeană operează în întreaga sa jurisprudență în materia libertății de exprimare, intimatului reclamant imputându-i-se atât fapte de natură ilegală – evaziune, spălare de bani și înșelăciune, nedemonstrate cu un minim de argumente legale, dar fiind supus și unor judecăți de valoare excesive, de tipul „escroc”, „juma de buletin”, „șleahta de șarlatani”, etc., pentru care proba bunei-credințe nu a fost făcută și care sunt de natură a-i afecta acestuia demnitatea, onoarea și stima de sine, valori ce trebuie respectate și ocrotite.
În consecință, fiind întrunite în mod cumulativ condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a recurentului pârât, se poate aprecia că instanțele fondului au aplicat în mod corect atât normele interne ce reglementează răspunderea civilă delictuală, cât și principiile constituționale și cele dezvoltate în jurisprudenţa Curții Europene privind dreptul la viață privată și libertate de exprimare. [ICCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3216 din 19 noiembrie 2014, www.scj.ro]