(1) Instanta nu poate reduce penalitatea decat atunci cand:
a) obligatia principala a fost executata in parte si aceasta executare a profitat creditorului;
b) penalitatea este vadit excesiva fata de prejudiciul ce putea fi prevazut de parti la incheierea contractului.
(2) In cazul prevazut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusa trebuie insa sa ramana superioara obligatiei principale.
(3) Orice stipulatie contrara se considera nescrisa.
Premisa esentiala pentru ca un debitor sa solicite aplicarea mecanismului reglementat de art. 1541 NCC, o reprezinta buna-credinta a acestuia, avand in vedere ca ratiunile pentru care legiuitorul a edictat textul de lege au avut in vedere buna-credinta a debitorului si echitatea. Prin urmare, un debitor de rea-credinta nu poate pretinde reducerea clauzei penale. Pe de alta parte, legiuitorul a avut in vedere ideea de a preveni o anumita inegalitate economica existenta la momentul incheierii contractului, care ar trebui reechilibrata, eventual, prin dreptul acestuia de a solicita reducerea penalitatilor de intarziere. Dupa ce a fost indeplinita conditia bunei-credinte a debitorului, care de altfel este prezumata, ulterior, urmeaza a se demonstra toate conditiile cerute de lege pentru a face aplicarea textului de lege expres, care are un caracter exceptional si care va trebui aplicat in extremis si cu foarte multa circumspectie de catre judecator. [B. Oglinda, Dreptul afacerilor. Teoria generala. Contractul, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2012, p. 494]
Abuzul de drept ar trebui sa fie sanctionat cu nulitatea clauzei constatate a fi abuziva, iar obligativitatea reducerii penalitatii prevazute in clauza penala sa existe doar in conditiile in care partile nu au evaluat in mod corect prejudiciul posibil de produs prin neexecutarea obligatiilor de catre debitor. De altfel, aceeasi interpretare ar trebui sa fie data dispozitiei din art. 1541 alin. (1) lit. b) din noul Cod civil, in care legiuitorul se refera la prejudiciul ce putea fi prevazut la incheierea contractului, fara ca una dintre parti sau ambele sa fi fost de rea credinta sau sa abuzeze de dreptul pe care il are/au, de a stipula in contract o clauza penala prin intermediul careia sa se imbogateasca fara just temei. [S. Angheni in Noul Cod civil, Studii si comentarii. Volumul III, Partea I. Cartea a V-a, Despre obligatii, Editura Universul Juridic Bucuresti 2014, p. 799]
Este posibil ca insasi clauza penala sa prevada diminuarea sa in caz de neexecutare numai partiala, caz in care judecatorul va diminua clauza penala, conform vointei partilor. Chiar daca partile nu au prevazut insa o astfel de diminuare a clauzei penale in caz de neexecutare doar partiala, este firesc sa i se permita judecatorului sa diminueze raspunderea debitorului proportional cu gravitatea neexecutarii. Textul este de ordine publica, astfel ca partile nu ar putea sa prevada, in cuprinsul clauzei penale, ca este aplicabila intocmai si in caz de neexecutare partiala. Potrivit alin. (3), o astfel de stipulatie ar trebui considerata nescrisa. Cu toate acestea, daca, potrivit naturii sale, obligatia nu este divizibila, este posibil ca executarea ei doar in parte sa atraga raspunderea potrivit clauzei penale in ansamblul sau, pentru ca, in acest caz, executarea partiala nu a profitat creditorului.
(…) Judecatorul are o putere de apreciere limitata, reducerea clauzei penale putand opera numai proportional, in raport de beneficiul pe care executarea partiala l-a procurat creditorului.
(…) In situatia in care, apreciaza ca penalitatea este vadit excesiva, judecatorul nu va mai fi tinut sa reduca doar proportional cu partea neexecutata din obligatie, ci va aprecia pe criterii de echitate. [D. Ungureanu in Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2012, p. 1634-1635]
In ceea ce priveste caracterul vadit excesiv credem ca termenul „vadit” vizeaza, nu doar o penalitate excesiva, ci una atat de excesiva, in mod evident, incat judecatorul nu are nevoie de niciun fel de verificari suplimentare pentru a constata acest aspect. Existenta dreptului judecatorului de a cenzura clauzele penale vadit excesive va trebui sa fie exercitata de acesta cu maxima responsabilitate, avand o vedere o posibila viitoare abundenta de aparari de fond ale debitorilor rau-platnici, intemeiate pe art. 1541 NCC. Sub acest aspect, judecatorul va trebui sa tina seama, in primul rand, de natura juridica a clauzei penale, care, inainte de a fi o modalitate de reparare a prejudiciului, este o sanctiune pentru debitorul care nu-si executa obligatia, un mijloc de descurajare a acestuia. (…) Ori de cate ori debitorul considera clauza penala ca ar fi vadit excesiva, este normal ca acesta sa fie obligat sa o probeze in conditiile art. 243 NCPC.[B. Oglinda, Dreptul afacerilor. Teoria generala. Contractul, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2012, p. 492-493]
Ordonanță de plată. Reducerea penalităților de către instanță. În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, calculate, instanţa pleacă de la următoarele principii:
– creditoarea nu justifică în nici un fel cuantumul penalităţilor solicitate. Art. 1531 CC, arată că este îndreptăţit creditorul să obţină repararea integrală a prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării.
– clauzele contractuale, deşi în mod evident, favorizau creditoarea, deoarece putea să solicite rezilierea la momentul neplăţii primei facturi scadente, aceasta nua respectat clauzele convenite, prestând în continuare serviciile, deşi nu mai avea această obligaţie pentru neexecutarea obligaţiei corelative din partea debitoarei. Instanţa reţine pactul comisoriu de gradul 4 prevăzut de părţi.
– penalităţile stabilite nu reprezintă o limită rezonabilă a ceea ce înseamnă prejudiciul cauzat prin neachitarea la termen a facturilor emise.
– părţile nu au prevăzut în contract posibilitatea ca penalitatea să poată depăşi debitul datorat. Dimpotrivă, părţile au convenit ca şi măsură de limitare a eventualului dublu prejudiciu (creditoarea, prin neprimirea sumei, debitoarea, prin posibilitatea de a achita penalităţi care însemnau anual 365% (1% X 365 zile)), rezilierea contractului după neachitarea primei facturi. Este cert însă că prestaţia a continuat, deşi contractual, obligaţia nu mai exista, debitoarea semnaând toate celelalte facturi emise.
– factura privind penalităţile, nu este nici semnată, nici ştampilată de către debitoare. Sub aspect contractual, părţile nu au prevăzut modalităţile în care urmau să fie facturate penalităţile, tocmai pentru existenţa pactului comisoriu menţionat şi la care, de fiecare dată au făcut referire.
Art. 1541 al. 1 lit. b CC, da dreptul instanţei de a reduce penalitatea, atunci când aceasta este vădit excesivă faţă de prejudiciul suferit de creditor.
Al. 2 arată că penalitatea trebuie să rămână superioară obligaţiei principale, aceasta însemnând că nu poate fi redusă sub cuantumul acesteia.
Văzând şi lipsa de opoziţie a debitoarei, care nu a formulat întâmpinare, dar şi faptul că părţile nu au respectat, fiecare în parte, contractul negociat, prima prestând, cea de a doua, beneficiind de prestaţie, peste clauzele care arătatu că rezilierea contractului intervine de plin drept, în mod unilateral şi fără intervenţia instanţei, vom proceda la reducerea cuantumului penalităţii până la concurenţa debitului principal. [Judecătoria Buzău, Hotărârea nr. 10/2015, portal.just.ro]