(1) Debitorul poate sa opuna cesionarului toate mijloacele de aparare pe care le-ar fi putut invoca impotriva cedentului. Astfel, el poate sa opuna plata facuta cedentului inainte ca cesiunea sa ii fi devenit opozabila, indiferent daca are sau nu cunostinta de existenta altor cesiuni, precum si orice alta cauza de stingere a obligatiilor survenita inainte de acel moment.
(2) Debitorul poate, de asemenea, sa opuna cesionarului plata pe care el insusi ori fideiusorul sau a facut-o cu buna-credinta unui creditor aparent, chiar daca au fost indeplinite formalitatile cerute pentru a face opozabila cesiunea debitorului si tertilor.
(3) In cazul in care cesiunea i-a devenit opozabila prin acceptare, debitorul cedat nu mai poate opune cesionarului compensatia pe care o putea invoca in raporturile cu cedentul.
Un debitor de buna-credinta poate opune cesionarului o plata facuta unui creditor aparent chiar si in cazul neindeplinirii cerintelor de publicitate. Dupa parerea noastra, buna-credinta in aceasta materie reprezinta necunoasterea transferului creantei de la cedent catre cesionar, inaintea indeplinirii formalitatilor de publicitate. Ori, un debitor cedat care are cunostinta despre existenta cesiunii, si cu toate acestea face plata cedentului, care nu este altceva decat un creditor, acum un creditor aparent, credem ca-l transforma pe acesta intr-un debitor de rea-credinta. Or, daca interpretam per a contrario art. 1583 alin. (2) NCC rezulta ca un debitor de buna-credinta, adica un debitor care a cunoscut existenta cesiunii pe o alta cale, nu va putea opune cesionarului o plata facuta cedentului, deoarece nu sunt indeplinite conditiile cerute in mod expres de art. 1585 alin. (2) NCC, si anume, calitatea de buna-credinta a debitorului. [B. Oglinda, Dreptul afacerilor. Teoria generala. Contractul, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2012, p. 515]