Art. 14. Buna-credinta

(1) Orice persoana fizica sau persoana juridica trebuie sa isi exercite drepturile si sa isi execute obligatiile civile cu buna-credinta, in acord cu ordinea publica si bunele moravuri.

(2) Buna-credinta se prezuma pana la proba contrara.

Buna-credinta este bunul simt comun, normalitatea naturii umane, ceea ce inseamna ca acest concept nu trebuie definit, ci doar recunoscut si aplicat. Buna-credinta este corectitudinea etica, credinta, chiar eronata, ca ceea ce omul intreprinde este in armonie cu constiinta sa si cu imperativele ordinii morale a societatii din care face parte. [G. Piperea, Conceptia monista a noului Cod civil, intre intentie si realitate sau despre noul Cod (civil) comercial, in Noile Coduri ale Romaniei. Studii si cercetari juridice, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2011, p. 45]

Buna-credinta este un concept foarte complex ce isi are originea in resorturile psihologice ce trebuie sa se circumscrie normelor morale care guverneaza activitatea subiectelor de drept in cadrul relatiilor sociale. Deoarece participarea la viata juridica, prin incheierea de acte juridice, presupune manifestarea in exterior a unei vointe constiente (vointa libera si vointa reala, interna), care trebuie sa supuna imperativului respectarii bunelor moravuri, decelarea continutului bunei-credinte impune descrierea faptelor psihologice care intra in sfera acestei notiuni. Fiind strâns legata de formarea vointei juridice, buna-credinta este una din conditionarile ce trebuie sa apara in procesul psihologic al deliberarii: cântarirea avantajelor si dezavantajelor pe care le prezinta dorintele (nevoile resimtite de om) in raport cu mijloacele de realizare a acestora.
De aceea, vor constitui izvoare ale bunei-credinte faptele psihologice conforme cu normele morale specifice oricarei organizari socio-economice care au avut la origine onestitatea, loialitatea, prudenta si temperanta (cumpatarea, chibzuinta).
Onestitatea este acel concept moral ce reflecta o insusire personala de a urmari, in mod constant, idealul etic; loialitatea este faptul psihologic ce se reflecta intr-un comportament social cu reprezentarea riguroasa a indatoririlor morale, in realizarea unei conduite drepte, astfel incât sa rezulte incredere intre membrii societatii: prudenta consta in acea insusire a constiintei unei persoane ce-si conduce activitatea cu intentia de a prevedea si a evita greselile si pericolele; in fine, temperanta este insusirea caracteristica persoanei de a se manifesta moderat, cumpatat, in urma unor procese deliberative care sa aiba in vedere nu numai interesele unei persoane, ci si cele ale societatii in ansamblu – care constituie, in fapt, limita libertatii indivizilor.
Dezvoltarea acestor concepte moral-juridice dau continutul conceptului de buna-credinta (astfel cum a fost fundamentat inca din dreptul roman): sinceritate in cuvinte si fidelitate in angajamente. Astfel, va exista buna-credinta atunci când se constata o dubla concordanta: conformitatea intre ceea ce persoana gândeste si ceea ce afirma si conformitatea intre afirmatiile sale si angajamentele sale; ambele stari trebuie apreciate din punctul de vedere al conduitei adoptate in realizarea scopului ce se subscrie unei intentii drepte, oneste ceea ce inseamna respectarea riguroasa a datoriilor morale si juridice. [Curtea de Apel Constanta, Sectia civila, minori si familie, litigii de munca si asigurari sociale, Decizia nr. 13/2010, JURINDEX20103613994]

Articolul 14, este prin continutul sau normativ, de o fundamentala importanta pentru ordinea de drept dintr-un anumit stat, deoarece stabileste cum si pana unde pote fi exercitat un drept subiectiv si o obligatie corelativa, astfel incat prin exercitarea, respectiv asumarea lor, sa nu se aduca atingere drepturilor si obligatiilor celorlalti si nici ordinii publice si bunelor moravuri.
Atitudinea pshica care trebuie sa insoteasca exercitarea drepturilor, asumarea si indeplinirea obligatiilor, trebuie sa fie una de buna-credinta, adica animata de interes  si dorinta de a face bine si de a evita producerea raului, in raport cu celelalte subiecte de drept. Cu alte cuvinte, nimanui nu-i este ingaduit sa produca vreo vatamare altuia cu prilejul exercitarii drepturlor subiective si a asumarii si indeplinirii obligatiilor corelative drepturilor. Neindeplinirea unei astfel de obligatii legale sau indeplinirea defectuoasa va antrena raspunderea delictuala a persoanelor vinovate, in conditiile legii. [T. Prescure, R. Matefi, Drept civil. Partea generala. Persoanele, Editura Hamangiu 2012, p. 68]