(1) In lipsa unei stipulatii contrare, fideiusiunea unei obligatii principale se intinde la toate accesoriile acesteia, chiar si la cheltuielile ulterioare notificarii facute fideiusorului si la cheltuielile aferente cererii de chemare in judecata a acestuia.
(2) Fideiusorul datoreaza cheltuielile de judecata si de executare silita avansate de creditor in cadrul procedurilor indreptate impotriva debitorului principal numai in cazul in care creditorul l-a instiintat din timp.
Fideiusiunea data pentru executarea unui contract de locatiune nu se intinde si la obligatiile care izvorasc din tacita relocatiune a acestui contract. O astfel de solutie este prevazuta expres de art. 1740 C.civ. francez, nefiind reluata nici de Codul civil din 1864 si nici de actualul cod, legiuitorul considerand prevederea ca fiind de prisos. [G. Boroi, A. Ilie, Comentariile Codului Civil. Garantiile personale. Privilegiile si garantiile reale, Editura Hamangiu 2012, p.11]