Art. 2.292. Fideiusiunea asimilata

In cazul in care o parte se angajeaza fata de o alta parte sa acorde un imprumut unui tert, creditorul acestui angajament este considerat fideiusor al obligatiei de restituire a imprumutului.

Desi cauza juridica a garantarii obligatiei altuia nu se prezuma, desi fideiusiunea pare acum de drept strict, NCC consacra totusi si o exceptie de la aceste reguli (art. 2292 NCC). Este vorba despre asimilarea mandatului fara reprezentare cu fideiusiunea, dupa o tehnica romana de mult apusa. Mecanismul pare relativ simplu, in sensul ca mandantul va fi considerat fideiusor al tertului imprumutat cu banii mandatarului. Aceasta, daca obiectul mandatului este un contract de imprumut, care va fi incheiat intre mandatar (imprumutator) si tert (imprumutat), dar in numele si pe contul mandatarului. Deci, creditorul garantat este mandatarul-imprumutator in nume propriu, iar mandantul va fi fideiusorul restituirii imprumutului datorat de tertul imprumutat. Daca banii imprumutului apartin mandantului, iar nu mandatarului, operatiune nu are sens. Textul noului Cod civil nu valoreaza decat o prezumtie legala relativa, in sensul ca partile contractului de mandat sunt libere sa faca dovada ca nu a existat nicicand intentia de a se garanta rambursarea imprumutului, ci altceva. [P. Vasilescu, Drept civil. Obligatii, Editura Hamangiu 2012, p.122]

Nasterea fideiusiunii asimilate implica denumirea cumulativa a doua conditii:
a) existenta unui angajament prin care o parte se angajeaza fata de alta parte sa acorde un imprumut unui tert si
b) incheierea unui contract de imprumut intre „creditorul angajamentului” si „tertul” (beneficiar), fiind necesara o identitate de obiect intre angajamentul asumat si contractul de imprumut incheiat, aceasta conditie fiind ceruta implicit de lege.
Daca sunt indeplinite toate conditiile cerute de lege, fideiusiunea se va naste odata cu nasterea obligatiei de restituire a imprumutului.
Legea nu impune conditii cu privire la angajamentul asumat, insa prin asimilare, angajamentul, care reprezinta cauza juridica a obligatiei de fideiusiune, va trebui sa imbrace forma ceruta de lege pentru validitatea contractului de fideiusiune, adica forma scrisa, autentica sau sub semnatura privata. [G. Boroi, A. Ilie, Comentariile Codului Civil. Garantiile personale. Privilegiile si garantiile reale, Editura Hamangiu 2012, p. 20]