(1) Cel care este dator sa remita sau sa restituie un bun poate sa il retina cat timp creditorul nu isi executa obligatia sa izvorata din acelasi raport de drept sau, dupa caz, atat timp cat creditorul nu il despagubeste pentru cheltuielile necesare si utile pe care le-a facut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat.
(2) Prin lege se pot stabili si alte situatii in care o persoana poate exercita un drept de retentie.
In lumina Codului civil actual, pentru existenta dreptului de retentie trebuie indeplinite doar doua conditii:
a) retentorul sa aiba obligatia de a remite sau restitui bunul si
b) sa existe o legatura speciala intre creanta debitorului retentor si bun, denumita conexitate materiala sau obiectiva (debitum cum re iunctum). In momentul in care sunt indeplinite aceste conditii, dreptul de retentie va exista indiferent daca detentorul a avut sau nu posesia bunului sau daca s-a desesizat voluntar sau involuntar de el. [G. Boroi, A. Ilie, Comentariile Codului Civil. Garantiile personale. Privilegiile si garantiile reale, Editura Hamangiu 2012, p. 475]
Intrucat legea nu limiteaza sfera bunurilor ce pot face obiectul dreptului de retentie, consideram ca acesta poate purta si asupra inscrisurilor ce atesta diverse drepturi sau obligatii, insa carora legea nu le recunoaste caracterul de titlu de valoare (spre exemolu, cartea de identitate a autovehiculului etc.). Astfel de inscrisuri, desi atesta drepturi sau obligatii, nu sunt titluri de valoare, intrucat legea nu le recunoaste caracter constitutiv de drepturi, iar drepturile si obligatiile nascute din titlu trebuie sa fie independente de actul juridic din care decurg (raportul juridic obligational), insa asemenea inscrisuri au valoare economica si sunt susceptibile de apropiere. [G. Boroi, A. Ilie, Comentariile Codului Civil. Garantiile personale. Privilegiile si garantiile reale, Editura Hamangiu 2012, p. 474]
Dreptul de retentie nu trebuie confundat cu exceptia de neexecutare a contractului. La baza exceptiei de neexecutare se afla conexitatea (legatura) juridica dintre doua obligatii, care isi au originea in acelasi raport sinalagmatic. Tocmai de aceea, atunci cand refuzul de restituire a bunului se intemeiaza pe o conexitate juridica, trebuie semnalata prezenta exceptiei de neexecutare si nu a dreptului de retentie. Daca refuzul de restituire se intemeiaza pe conexitatea materiala, cat si pe conexitatea juridica, creditorul poate apela atat la beneficiul dreptului de retentie, cat si la cel al exceptiei de neexecutare. [L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligatiile, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2012, p. 852]
Valorificarea dreptului de retentie poate avea loc atat extrajudiciar, cat si pe cale judiciara. In aceasta ultima ipoteza, data fiind natura legala a retentiei, se contureaza concluzia ca instantele de judecata nu acorda acest drept, ci il constata. Asadar, puterile judecatorului se limiteaza la a stabili daca, in speta dedusa judecatii, sunt sau nu indeplinite elementele necesare nasterii retentiei, el neavand posibilitatea sa refuze recunoasterea acestei garantii. [L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligatiile, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2012, p. 855]
Dreptul de retentie este un adevarat drept real de garantie imperfect, in virtutea caruia cel ce detine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie sa-l restituie, are dreptul sa retina lucrul respectiv, sa refuze deci restituirea, pana ce creditorul titular al bunului ii va plati sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, intretinerea ori imbunatatirea acelui bun.
Conditiile recunoasterii sau instituirii dreptului de retentie sunt: creanta creditorului sa fie certa, lichida si exigibila, dreptul de retentie, sa fie invocat fata de proprietarul exclusiv si actual al bunului respectiv, intre lucru si creanta sa existe o conexiune contractuala sau extracontractuala.
Insa, ceea ce este esential spre a putea fi invocat dreptul de retentie, este aceea ca datoria pe care detinatorul lucrului o pretinde de la creditorul restituirii sa se afle in conexiune, sa aiba legatura cu lucrul, sa fie prilejuita de acesta, sa fie deci un debitum cum re iunctum.
Cu alte cuvinte, pentru a putea fi instituit un drept de retentie este necesar ca prin hotarare judecatoreasca sa fie stabilita in sarcina creditorului lucrului o obligatie de plata a unor sume de bani ce au legatura cu lucrul respectiv, tocmai datorita caracterului dreptului de retentie, ca drept real de garantie imperfect, opozabil atat fata de tertii straini de raportul juridic cat si creditorilor chirografari ai titularului lucrului, precum si creditorilor privilegiati si ipotecari privind lucrul respectiv si subdobanditorilor ulteriori ai lucrului, functionand ca un important mijloc de constrangere a celui ce trebuie sa restituie cheltuielile, ca acesta sa-si execute obligatia. [Judecatoria Orsova, sentinta civila 117/2012, portal.just.ro]
Dreptul de retentie a fost definit ca fiind acel drept real de garantie, in virtutea caruia cel care detine un bun imobil sau mobil al altcuiva, pe care trebuie sa il restituie, are dreptul sa retina bunul respectiv, sa refuze deci restituirea lui, pana ce creditorul titular al bunului ii va plati sumele pe care le datoreaza in legatura cu acest bun.
Principalul efect al dreptului de retentie este facultatea pe care o dobandeste creditorul aflat in posesia bunului, de a refuza restituirea acestuia pana la plata integrala a sumei datorate. Deci, dreptul de retentie ni se prezinta, astfel, ca un mijloc pasiv de respingere a pretentiilor altor persoane, printre care se afla si proprietarul. Rolul sau este de a pastra lucrul refuzand restituirea caci numai in acest fel debitorul proprietar este constrans sa isi achite mai grabnic datoria pentru a prelua bunul. (…)
Dreptul de retentie se opune si evident anihileaza actiunea de evacuare/predare a bunului aflat in detentia creditorului retentor, (…) iesirea bunului din sfera materiala a retentorului ar conduce la spulberarea atributului garantiei de care beneficiaza. [Tribunalul Constanta, Decizia civila nr. 86/13 februarie 2014, portal.just.ro]
Din punct de vedere procedural, nimic nu se opune ca dreptul de retenţie sa fie invocat şi pe calea contestaţiei la executarea unei hotarari privind evacuarea, intrucat dreptul de retenţie este un drept real de garanţie, imperfect in virtutea caruia cel care deţine un bun mobil sau imobil al acestuia, pe care trebuie sa il restituie, are dreptul sa reţina bunul respectiv – sa refuze deci restituirea – pana ce creditorul titular al bunului ii va plati sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, intreţinerea sau imbunataţirea acelui bun. [ICCJ, Sectia a II-a civila, Decizia nr. 1706/2012, www.scj.ro]