(1) Dreptul la actiunea in stabilirea paternitatii nu se prescrie in timpul vietii copilului.
(2) Dispozitiile art. 423 alin. (5) se aplica in mod corespunzator.
Prescripția dreptului la acțiunea în stabilirea paternității. Problematica legii aplicabile în timp. În ce priveşte legea aplicabilă:
Reclamantul este născut la data de 23.08.1972.
În ce priveşte materia stabilirii paternităţii, legislaţia naţională a cunoscut mai multe etape:
– art. 60 C. fam., perioadă în care acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la data naşterii copilului, cu ipotezele particulare prevăzute de alin. 2 şi 3, referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie de un an, prevăzut de alin. 1 (în perioada 1 februarie 1954-până la intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2007);
– art. 60 C. fam., modificat şi completat prin art. I pct. 5 a Legii nr. 288/2007 care a prevăzut că acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia (8 noiembrie 2007- 1 octombrie 2011);
– art. 427 alin. 1 NCC care, de asemenea, instituie imprescriptibilitatea acţiunii în stabilirea paternităţii promovată de copil, aplicabil copiilor născuţi după data de 1.10.2011, potrivit art. 47 din Legea nr. 71/2011 ( începând cu data de 1 octombrie 2011 până în prezent).
Dispoziţia legală aplicabilă în materia stabilirii paternităţii este cea în vigoare la momentul naşterii copilului a cărui paternitate se solicită a fi stabilită, raportat la principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp.
În OPINIA MAJORITARĂ a instanţei de recurs se apreciază că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile în materia stabilirii paternităţii de la data naşterii reclamantului, adică art. 60 alin. 1 C. fam., potrivit căruia acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de 1 an de la data naşterii copilului.
Actuala reglementare – art. 427 alin. 1 NCC ( în vigoare din 1 octombrie 2011), conţine o altă abordare, conform căreia dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii copilului, Potrivit art. 47 din Legea nr. 71/2011, această dispoziţie este aplicabilă numai în cazul copiilor născuţi după intrarea în vigoare a legii noi – 1 octombrie 2011. De altfel, chiar în absenţa prevederii exprese conţinută în art. 47 din Legea nr. 71/2011, art. 427 alin. 1 NCC nu era aplicabilă în cazul reclamantului, în temeiul principiului neretroactivităţii legii civile consacrat de art. 1 Cod civil 1864, reluat prin art. 6 alin. 1 NCC, fiind consfinţit totodată şi în art. 15 alin. 2 din Constituţie.
Art. 60 alin. 1 C. fam., în forma în vigoare la data naşterii reclamantului, a fost modificat prin art. I pct. 5 din Legea nr. 288/2007, prin care s-a introdus alin. 4, care a prevăzut că acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia.
Totodată, art. II a Legii nr. 288/2007 a prevăzut că dispoziţiile privind acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei sunt aplicabile şi în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea sa în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de judecată.
Cu privire la art. II a Legii nr. 288/2007, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin decizia nr. 1345/9.12.2008 în
sensul că este neconstituţional.
S-a reţinut în considerentele deciziei că prevederile art. II din Legea nr. 288/2007 contravin dispoziţiilor constituţionale, cuprinse în art. 15 alin. 2, neconstituţionalitatea reglementării rezultând din faptul că legea nouă se aplică şi copiilor născuţi înainte de intrarea ei în vigoare, de vreme ce aceasta se aplică unui drept născut sub imperiul legii vechi. Această decizie a Curţii Constituţionale este obligatorie, potrivit art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992.
În urma pronunţării acestei decizii a Curţii Constituţionale, s-a tranşat definitiv problema referitoare la categoria de copii cărora le este aplicabilă Legea nr. 288/2007 – doar celor născuţi după intrarea în vigoare a acestui act normativ.Instanţa de apel a apreciat că demersul de stabilire a filiaţiei poate fi calificat ca o situaţie juridică obiectivă, durabilă în timp, neconsumată sub legea veche, o situaţie ce practic dăinuie pe toată durata vieţii copilului.
Această calificare este însă nelegală, în opinia majoritară a instanţei de recurs. Faptul constitutiv al unei situaţii juridice în cazul de faţă este naşterea copilului, care a avut loc la data de 23.08.1972 şi care a creat premisa stabilirii paternităţii.
Naşterea reclamantului a avut loc înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2007, deci „facta pretaerita”, s-a realizat în întregime la data de 23.08.1972 şi produce efectele prevăzute de art. 60 alin. 1 C.fam.
Dacă pentru faptul constitutiv al naşterii s-ar aplica legea ulterioară – Legea nr. 288/2007 – acesteia i s-ar atribui un caracter retroactiv.De fapt, prin dispoziţia iniţială a art. II din Legea nr. 288/2007, declarată neconstituţională s-a încercat eludarea principiilor aplicării legii civile în timp, însă Curtea Constituţională, prin decizia nr. 1354/2008 mai sus evocată, a
constatat neconstituţionalitatea acestui text, restabilind respectarea principiilor aplicării legii civile în timp.
Faptul generator al situaţiei juridice este naşterea copilului, nu demersul de stabilire a paternităţii, cum a statuat instanţa de apel, de aici decurgând confuzia şi eroarea asupra aplicării legii civile în timp.În concluzie, în opinia majoritară a instanţei de recurs, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, dispoziţia legală incidentă în cauză este art. 60 alin. 1 C. fam., în forma în vigoare la momentul naşterii reclamantului, aspect ce reiese atât din principiile aplicării legii civile în timp (al neretroactivităţii şi al aplicării imediate a legii civile noi, tuturor situaţiilor născute după intrarea ei în vigoare, cu excepţia ultraactivităţii legii vechi), cât şi din cele statuate cu titlu obligatoriu prin decizia nr. 1345/4.12.2008 a Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte discriminarea reţinută de instanţa de apel ca argument în înlăturarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, curtea, cu majoritate de voturi, constată că nici aceasta nu poate fi reţinută.
Instanţa de apel afirmă că între situaţia reclamantului şi situaţia copiilor născuţi după modificarea art. 60 C. fam., prin Legea nr. 288/2007, respectiv după intrarea în vigoare a noului Cod civil la 1.10.2011, s-ar institui o discriminare sancţionată de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în cazul în care s-ar considera că acţiunea reclamantului este supusă unui termen de prescripţie, iar o eventuală acţiune a celorlalţi copii născuţi dinafara căsătoriei, nu ar fi supusă vreunui termen de prescripţie.
În opinia instanţei de apel discriminarea ar deriva din aceea că situaţia juridică este identică – a copiilor născuţi din afara căsătoriei, dornici de a-şi stabili filiaţia – deosebirea făcând-o momentul naşterii, care nu constituie o justificare rezonabilă şi obiectivă.Curtea, cu majoritate de voturi, va înlătura aceste considerente, constatând că nu există o discriminare între reclamant, pe de o parte şi copiii născuţi din afara căsătoriei, după intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2007, respectiv a noului Cod civil din 2011, pe de altă parte.
Faptul că statul, prin puterea legiuitoare, a înţeles să reglementeze diferenţiat regimul juridic al prescripţiei într-o anumită materie, nu poate constitui temei al existenţei unei discriminări.
Potrivit principiilor care guvernează aplicarea legii civile în timp, atât timp cât o anumită instituţie, materie (în speţă, stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei), este reglementată legal, toate situaţiile aparţinând acelei materii cad sub incidenţa normelor legale în vigoare la data naşterii lor.
Astfel, chiar dacă pe parcursul derulării unei situaţii juridice statul, prin puterea legislativă înţelege să modifice modalitatea de reglementare a acesteia, acelei situaţii născute anterior modificării nu îi va fi aplicabilă noua prevedere legală (adoptată pe parcursul derulării sale), ci aceea care o reglementa la momentul naşterii sale).Cu privire la aplicarea unor alte dispoziţii normative decât cele incidente unei anumite materii reglementată legal, sub pretextul combaterii discriminării, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin decizia nr. 1325/4.12.2008, admiţând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 alin. 1, 2, 4-11, art. 11, art. 27 alin. 2 – 6 din OG nr. 137/2000.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut că aceste dispoziţii ale OG nr. 137/2000 lasă posibilitatea desprinderii unui înţeles neconstituţional, în virtutea căruia instanţele judecătoreşti au posibilitatea să anuleze prevederi legale pe care le consideră discriminatorii şi să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii.
Raţionamentul Curţii Constituţionale se aplică prin analogie şi în această cauză. Instanţa judecătorească, invocând discriminarea, nu poate aplica Legea nr. 288/2007 sau Noul cod civil, în demersul de stabilire a paternităţii reclamantului, fiind incident art. 60 alin. 1 C.fam., în forma în vigoare la data naşterii reclamantului – 23.08.1972.
Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile OG nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.Dacă există o încălcare a art. 8 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau o contrarietate faţă de jurisprudenţa Curţii:
Curtea, cu majoritate de voturi, constată totodată că nicio eventuală încălcare a dispoziţiilor art. 8 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reţinută de instanţa de apel, incidentă în ipoteza respingerii acţiunii reclamantului ca prescrisă, nu subzistă.
Art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reglementează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.
În ce priveşte „viaţa de familie”, instanţa europeană a statuat că art. 8 presupune, prin ipoteză, existenţa unei familii (ca o relaţie de fapt). Pentru a putea invoca art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului instanţa de apel trebuia să verifice dacă între reclamant şi presupusul tată au existat raporturi personale care să poată intra sub protecţia instituită de acest text al convenţiei.În ce priveşte relaţiile dintre părinţi şi copiii născuţi din afara căsătoriei, curtea europeană a decis că o simplă legătură biologică, fără alte elemente juridice sau factuale care să indice existenţa unor raporturi personale strânse între un părinte şi copilul său, nu are a fi considerată suficientă pentru a intra sub protecţia instituită de art. 8 din Convenţie (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, comentariu pe articole, vol.I, Corneliu Bîrsan pag. 629).
Or, între reclamant şi prezumtivul său tată, aşa cum el însuşi a arătat în cuprinsul acţiunii şi prin întâmpinarea la recurs, nu a existat o relaţie de fapt care să intre sub incidenţa şi protecţia art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (potrivit afirmaţiei reclamantului, nu i-a cumpărat niciodată nimic, pe stradă trecea pe
lângă reclamant, făcându-se că nu îl cunoaşte).Referitor la cauza Phinikaridou vs. Cipru nr. 23890/02/20.12.2007 reţinută de instanţa de apel ca argument pentru înlăturarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, curtea, cu majoritate de voturi, constată că cele statuate de instanţa europeană nu sunt incidente în prezenta cauză, din două considerente:
Pe de o parte, această hotărâre s-a pronunţat anterior deciziei Curţii Constituţionale nr. 1345/9.12.2008 prin care s-a stabilit că prevederile art. II din Legea nr. 288/2007 sunt neconstituţionale, astfel încât la data soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate,instanţa constituantă a ţinut seamă de cele statuate prin această decizie a instanţei europene.
Pe de altă parte, în această speţă concretă, instanţa europeană a statuat că în această cauză copilul nu a avut oportunitatea să cunoască faptele interesând paternitatea şi s-a acordat o importanţă mai mare interesului general şi intereselor prezumtivului tată şi ale familiei acestuia, decât dreptului reclamantului de a-i fi dezvăluite originile.
În aceste condiţii, concrete, de speţă, aplicarea unui termen limită rigid în exercitarea procedurilor de paternitate, fără a avea în vedere circumstanţele individuale ale cauzei şi în special cunoaşterea de către copil a faptelor interesând paternitatea, a adus atingere chiar esenţei dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale private, concluzia fiind aceea a încălcării art. 8 din Convenţie.
Or, în cauza pendinte, aşa cum însuşi reclamantul a arătat încă prin acţiunea introductivă, a aflat că defunctul (faţă de care doreşte să-şi stabilească paternitatea prin prezentul demers judiciar), este tatăl său, încă din perioada adolescenţei.
În ce priveşte incidenţa art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nici acest argument nu subzistă, raportat la cele arătate cu ocazia analizării incidenţei art. 8 din Convenţie.
Aşa cum chiar Curtea Europeană a statuat, dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 nu are o existenţă independentă, deoarece nu poate fi invocat decât cu privire la drepturile şi libertăţile pe care aceasta le reglementează: convenţia interzice orice discriminare numai cu privire la aceste drepturi şi libertăţi (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, comentariu pe articole, vol. I, Corneliu Bîrsan pag. 891, 892).
Or, situaţia reclamantului, neintrând sub protecţia instituită de art. 8 din Convenţie, pentru considerentele arătate cu ocazia analizării acestei dispoziţii, nu se impune analiza incidenţei art. 14 din Convenţie.
În acest sens a decis Curtea Europeană în cauza Botta c/a Italie că într-o speţă în care dispoziţiile art. 8 nu au fost încălcate, cu privire la pretinsa discriminare pusă în discuţie, Curtea a arătat că art. 14 din Convenţie, „completează celelalte cauze normative ale Convenţiei”, neavând „o existenţă independentă”, dincolo de caracterul său autonom care-i permite aplicarea şi în ipoteza în care nu s-a constatat încălcarea unui drept apărat de aceasta, dar, în nici un caz, el nu poate fi aplicat când însuşi „dreptul substanţial” din Convenţie, invocat de reclamant, este inaplicabil, ca în speţa de faţă (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, comentariu pe articole, vol. I, Corneliu Bîrsan pag. 895, 896).Or, conform celor anterior arătate, dreptul substanţial la respectarea vieţii private şi de familie, prevăzut de art. 8 din Convenţie, este inaplicabil în cazul reclamantului, întrucât între el şi prezumtivul tată nu a existat niciodată o relaţie de fapt care să intre sub incidenţa şi protecţia art. 8 din Convenţie.
Un ultim aspect ce se mai impune a fi menţionat este acela ca în ipoteza în care în prezenta cauză excepţia prescripţiei ar fi înlăturată s-ar crea o situaţie de discriminare între reclamantul din prezenta cauză şi alte persoane aflate în situaţii identice cu acesta: copiii născuţi din afara căsătoriei, fără paternitate stabilită, care au promovat acţiunea în stabilirea paternităţii ulterior pronunţării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1345/9.12.2008 şi evident, după împlinirea termenului de 1 an prevăzut de art. 60 alin. 1 Codul familiei, cărora, în mod irevocabil, practica judiciară constantă le-a respins acţiunile de stabilire a paternităţii ca prescrise (ex: Decizia nr. 16/20.01.2010 a Curţii de Apel Suceava, Decizia civilă nr. 17/19.01.2011 a Curţii de Apel Iaşi).
OPINIA SEPARATĂ:
Potrivit art. 60 alin. (1) C. fam. „Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită de mamă într-un termen de un an de la naşterea copilului”. În alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că „Dacă, în cazul prevăzut de art. 54 alin. (1) un copil a pierdut calitatea de copil din căsătorie prin efectul unei hotărâri judecătoreşti, termenul de un an pentru pornirea acţiunii în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei va curge de la data când acea hotărâr a rămas definitivă”, iar conform alin. (3) tot din acelaşi articol, „În cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă acesta a prestat copilului întreţinere, termenul de un an va curge de la încetarea convieţuirii ori a întreţinerii”. Aceasta în cazul în care acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei este pornită de mamă în numele copilului.
Pentru situaţia în care copilul însuşi porneşte acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei, art. 60 alin. (3) C. fam. prevedea că „Acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia”. Însă, întrucât acest alineat a fost introdus de pct. 5 al art. I din Legea nr. 288/2007, publicată în Monitorul Oficial din 5 noiembrie 2007, iar reclamantul s-a născut la data de 23 august 1972, s-a pus problema dacă el este aplicabil numai copiilor născuţi începând cu data intrării în vigoare a acestui text legal, la 8 noiembrie 2007, sau este aplicabil şi copiilor născuţi anterior intrării lui în vigoare, în acţiunile înregistrate după intrarea lui în vigoare.
Art. II din Legea nr. 288/2007 prevedea că „dispoziţiile prezentei legi privind acţiunea în tăgăduirea paternităţii, precum şi acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei sunt aplicabile şi în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea sa în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de judecată”. (În prezent, art. 427 alin. (1) din noul Cod civil prevede că „Dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii copilului”, dar dispoziţia tranzitorie cuprinsă în art. 47 din Legea nr. 71/2011 dispune că „Stabilirea filiaţiei, tăgăduirea paternităţii sau orice altă acţiune privitoare la filiaţie este supusă dispoziţiilor Codului civil şi produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuţi după intrarea lui în vigoare”).
Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1345/2008, dispoziţiile art. II din Legea nr. 288/2007 au fost declarate neconstituţionale, cu motivarea că ele „contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2), neretroactivitatea fiind un principiu constituţional, prevăzut în mod expres, legiuitorul neputând adopta norme juridice cu aplicare retroactivă, în materie civilă, indiferent dacă este vorba de legi materiale sau legi procesuale. Astfel, neconstituţionalitatea reglementării rezultă din faptul ca legea nouă se aplică şi copiilor născuţi înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de soluţionare, de vreme ce aceasta se aplică unui drept născut sub imperiul legii vechi”. Considerăm că art. II din Legea nr. 288/2007 nici nu era oportun, câtă vreme dată fiind natura situaţiei juridice reglementate (obiectivă şi durabilă), legea nouă era imediat aplicabilă, inclusiv situaţiilor pendinte, deci şi copiilor născuţi anterior datei de 8 noiembrie 2007.
Din perspectiva dreptului intertemporal, trebuie avute în vedere în primul rând, cele trei reguli principale, şi anume: principiul constituţional al neretroactivităţii legii, principiul aplicării imediate a legii civile noi, şi excepţia permisă la cel din urmă principiu, anume, ultraactivitatea legii civile vechi. Vorbind despre succesiunea legii în timp, noţiunea de referinţă trebuie să fie aceea a „situaţiilor juridice”, definită ca fiind acea noţiune sintetică creată de doctrină în cadrul unui efort de generalizare a regulilor aplicabile diferitelor soluţii teoretice în materia dreptului tranzitoriu.
Noţiunea de situaţie juridică înglobează lato sensu: raporturile juridice concrete, faptele juridice lato sensu generatoare, modificatoare sau stingătoare de raporturi juridice concrete, stările juridice ale subiectelor individuale sau constituite (artificiale) de drept (capacitatea juridică, cetăţenia sau naţionalitatea, starea sau statutul civil al persoanei etc.) precum şi însuşirile şi regimul juridic al bunurilor (mobil sau imobil, alienabil sau inalienabil, domenial sau nedomenial etc.)
Se cuvine evidenţiată distincţia pe care doctrina o face în raport cu natura situaţiei juridice, între: situaţiile juridice obiective (legale), respectiv toate acele situaţii juridice al căror conţinut şi efect sunt imperative, stabilite de lege, fiind situaţii permanente care suportă în principiu efectele oricărei schimbări a normelor legale, fără ca aceasta să fie retroactivă, şi situaţiile juridice subiective (individuale), anume cele create prin acte juridice atât în ce priveşte naşterea, cât şi în principiu, privitor la conţinutul lor, ele fiind socotite că sunt şi rămân guvernate de legea în vigoare la data când s-au format.
Soluţionarea conflictului de legi în timp se bazează pe criteriul situării în timp faţă de momentul intrării în vigoare a legii noi a faptelor constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice, când se deosebesc trei categorii de situaţii juridice: facta praeterita, ce desemnează faptele constitutive, modificatoare, consumate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi; fapta pendentia, sau faptele pendinte, ce desemnează situaţiile juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi, iar facta futura se leagă nemijlocit, de efectele viitoare ale raporturilor juridice petrecute, poate fi evocată ideea, unanim acceptată, că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, astfel că, legea nouă nu poate nimici sau modifica trecutul juridic, numit facta praeterita. Legea veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi, fiind motivul pentru care se acceptă unanim, principiul aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia acţiunea legii noi, se întinde exclusiv asupra a tot ce înseamnă facta pendentia şi facta future (efectele viitoare ale raporturilor juridice trecute).
Situaţia juridică a copiilor născuţi în afara căsătoriei ce doresc să îşi clarifice statutul prin stabilirea filiaţiei faţă de un anumit bărbat, printr-o acţiune în stabilirea paternităţii, reprezintă o situaţie juridică obiectivă durabilă în timp (permanentă) neconsumată sub legea veche. Legea nouă, respectiv art. 60 alin. (4) din Codul familiei, în forma sa modificată la data de 8.11.2007, se aplică oricărei persoane existente la data intrării sale în vigoare (modificări), ce are statutul unui copil din afara căsătoriei, aceasta ca efect al principiului aplicării imediate a legii civile, de vreme ce în acest caz, nu se observă vreo derogare legală expresă, spre deosebire de actuala lege în vigoare, art. 427 C. civ.
Făcând o paralelă cu situaţia când legiuitorul a prevăzut o astfel de excepţie derogatorie de la regula aplicării imediate a legii noi, prin instituirea art. 47 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, ce prevede că „Stabilirea filiaţiei, tăgăduirea paternităţii sau orice altă acţiune privitoare la filiaţie este supusă dispoziţiilor Codului civil şi produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuţi după intrarea lui în vigoare”, per a contrario, dacă nu ar fi fost instituită o astfel de excepţie, însemna că legea nouă era de imediată aplicare situaţiei durabile continue din materia filiaţiei, astfel încât textul art. 427 alin. (1) C.civ. s-ar aplica oricărui destinatar al normei, indiferent de data naşterii.
Tocmai acest text confirmă că art. 60 alin. (4) din Codul familiei, astfel cum a fost modificat la data de 8.11.2007, are o aplicare imediată, în privinţa oricărui destinatar al normei respective, inclusiv în privinţa persoanelor născute sub legea veche, de vreme ce cum este în cazul noului Cod civil, legiuitorul nu a vrut să deroge de la regula aplicării imediate a legii.
Dezbaterea iscată în jurul problemei dacă Decretul nr. 130/1949 pentru reglementarea condiţiunii juridice a copilului natural şi Codul familiei din anul 1956, norme ce introduceau posibilitatea cercetării judecătoreşti a paternităţii copilului din afara căsătoriei ce reprezentau atunci legea nouă, se vor aplica şi copiilor născuţi anterior intrării în vigoare a legii noi când, deoarece conform legii vechi, art. 307 Cod civil, era interzisă cercetarea judecătorească a paternităţii din afara căsătoriei. Soluţia unanim recunoscută atunci de doctrină şi îmbrăţişată apoi de practica judiciară, a fost aceea că legea nouă se va aplica şi copiilor născuţi înainte de intrarea ei în vigoare, cu argumentul că nu există teama ca legea nouă să retroactiveze (interdicţie existentă şi atunci potrivit art. 1 din Codul civil, căci dacă faptul procreării s-a consumat în întregime în trecut, legătură de filiaţie dintre tată şi copil având caracterul unei stări de fapt durabile în timp, legea cea nouă o cuprinde şi o stăpâneşte ca pe un fapt actual.
Din aceasta se poate reţine că legile privitoare la statutul civil al persoanei se aplică de la data intrării lor în vigoare, în puterea efectului imediat al legii civile, chiar şi copiilor născuţi înainte de această dată, afară de cazul în care legea (cum se întâmplă în cazul noului Cod civil), nu derogă expres de la regulă şi alege soluţia ultraactivităţii legii vechi.
Reţinând caracterul de lege nouă al art. 60 alin. (4) din Codul familiei, filiaţia reprezintă o situaţie durabilă în timp (obiectivă) cu valoare de facta praeterita, şi asigurând respectarea principiului aplicării imediate a legii civile noi, care în privinţa situaţiilor juridice pendinte obiective, dictează că se va aplica şi acestora (pentru viitor), este permisă, legitimă şi corectă soluţia aplicării textului legal şi copiilor născuţi înainte de data modificării art. 60 din Codul familiei. În caz contrar, ar însemna să se recunoască supravieţuirea legii vechi, situaţie nepermisă, având în vedere că aplicarea imediată a legii noi este numai un principiu de interpretare susceptibil de înlăturat, dar care ar putea opera, numai în prezenţa unei norme legale speciale, care în situaţia de faţă lipseşte.
Decisiv este argumentul interzicerii discriminării de orice tip, deoarece dacă am admite că dreptul material la acţiune în stabilirea paternităţii este imprescriptibil numai pentru copiii născuţi după data intrării în vigoare a textului (modificat) 8 noiembrie 2007, excluzându-i de la aplicarea acestui text pe cei care deşi sunt în viaţă, sunt născuţi anterior momentului modificării legii, am fi în prezenţa unei discriminări, deoarece şi unii şi alţii se găsesc într-o situaţie juridică identică (a copilului din afara căsătoriei, dornici a-şi stabili filiaţia), deosebirea între aceştia făcând-o numai hazardul momentului naşterii.
Argumentul că legea nu poate fi aplicată retroactiv şi copiilor născuţi înaintea momentului intrării ei în vigoare, nu poate să constituie o justificare rezonabilă şi obiectivă, deoarece ar fi combătută prin evocarea obligaţiei pozitive a statului de a-şi crea şi respectiv adapta legislaţia în vederea asigurării respectării egale a drepturilor resortisanţilor săi şi tot astfel, obligaţia negativă, de a se abţine de la orice tratament discriminatoriu. Altfel, am fi în prezenţa unei veritabile violări a art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor omului, unde cu denumirea marginală “interzicerea discriminării”, se prevede că: „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.
Dreptul material la acţiunea în stabilirea paternităţii este şi trebuie să fie în mod egal recunoscut tuturor subiecţilor de drept aflaţi în această situaţie juridică, indiferent de data naşterii, fără a considera că legea ar retroactiva, deoarece aplicabilitatea imediată a textului s-ar asigura doar de la momentul intrării normei juridice în vigoare, inclusiv în cazul situaţiilor obiective şi durabile a copiilor existenţi, născuţi înainte. O soluţie contrară, în lipsa unor justificări obiective şi rezonabile, reprezenta o veritabilă violare a dispoziţiilor art. 8 şi art. 14 în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 20 decembrie 2007 dată în Cauza Phinikaridou contra Cipru, a reţinut că „sarcina Curţii era aceea de a determina dacă statul respondent a respectat obligaţiile pozitive în gestionarea acţiunii reclamantului de recunoaştere judecătorească a paternităţii. O perioadă limită în sine nu era incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei, iar în procesele de paternitate era justificată de dorinţa de a asigura certitudinea juridică şi finalitatea în relaţiile de familie. Întrebarea era dacă natura termenului limită şi/sau maniera în care a fost aplicat era compatibilă cu dispoziţiile Convenţiei şi dacă a fost păstrat un echilibru just între drepturile şi interesele contrarii. Printre factorii relevanţi avuţi în vedere în acest caz, au fost existenţa unor mijloace alternative de reparaţie sau prevederea unor excepţii în cazurile în care cunoaşterea realităţii biologice a avut loc după ce termenul limită a expirat. Curtea a analizat dacă prezumţia legală putea să prevaleze realităţii sociale şi biologice şi dacă a fost compatibilă cu obligaţia de a asigura respectarea efectivă a vieţii private şi de familie. Deşi nu a existat o abordare uniformă în legislaţia statelor contractante, un număr semnificativ de state nu au impus copiilor o perioadă limită de deschidere a unui proces de paternitate (spre deosebire de situaţia în care reclamantul era tatăl) şi o tendinţă poate fi percepută în direcţia unei mai bune protejări a dreptului copilului de a i se stabili paternitatea.
Curtea a avut dificultăţi de a accepta perioade limită inflexibile aplicabile indiferent de cunoaşterea de către copil a factorilor relevanţi şi a considerat că o distincţie trebuia făcută între cazurile în care copilul nu a avut oportunitatea să cunoască faptele şi acelea în care nu a iniţiat procedurile în timpul termenului limită prevăzut de lege din alte motive. În cauza de faţă, a rezultat clar din hotărârea Curţii Supreme că s-a acordat o importanţă mai mare interesului general şi drepturilor şi intereselor prezumtivului tată şi ale familiei sale, decât dreptului reclamantului de a-i fi dezvăluite originile. Chiar având în vedere marja de apreciere a statului, aplicarea unui termen limită rigid în exercitarea procedurilor de paternitate, fără a avea în vedere circumstanţele individuale ale cauzei şi în special cunoaşterea de către copil a faptelor interesând paternitatea, a adus atingere chiar esenţei dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale private”.
În acord cu decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a se stabili dacă reclamantul a avut sau nu posibilitatea să cunoască faptele legate de pretinsa filiaţie faţă de defunct, reclamantului trebuia să i se asigure accesul la justiţie, proces în cadrul căruia ar fi urmat să se administreze în acest scop probe legale, utile, pertinente şi concludente, or prin respingerea acţiunii sale ca fiind prescrisă, acesta nu-şi va mai putea îndeplini niciodată dorinţa privind aflarea adevărului dacă prezumtivul său tată i-a fost cu adevărat tată sau nu, soluţie prin care în opinia separată, reclamantului i s-a adus o atingere gravă, înseşi esenţei dreptului acestuia la respectarea vieţii private, cauzându-i se o discriminare interzisă de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în raport ce alte categorii de subiecţi aflaţi în situaţii juridice identice.
Conform art. 11 alin. (2) din Constituţie „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”, iar potrivit art. 20 alin. (2) din aceeaşi Lege fundamentală, „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”. Făcând aplicarea acestor texte din Constituţie, coroborate cu dispoziţiile art. 6, ale art. 8 şi ale art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamantului trebuia să i se permită accesul la justiţie, pentru a i se da prilejul de a dovedi dacă defunctul i-a fost tată sau nu. (Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, Decizia nr. 912 din 28 mai 2014)