(1) Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o alta persoana care il detine fara drept. El are, de asemenea, dreptul la despagubiri, daca este cazul.
(2) Dreptul la actiunea in revendicare este imprescriptibil, cu exceptia cazurilor in care prin lege se dispune altfel.
(3) Dreptul de proprietate dobandit cu buna-credinta, in conditiile legii, este pe deplin recunoscut.
(4) Hotararea judecatoreasca prin care s-a admis actiunea in revendicare este opozabila si poate fi executata si impotriva tertului dobanditor, in conditiile Codului de procedura civila.
Pentru a putea fi admisa, o actiune in revendicare nu poate avea ca reclamant decat proprietarul bunului.
Reclamantul poate sa invoce orice titlu, adica dobandirea proprietatii asupra bunului fie in virtutea unui act juridic (conventie, testament), fie a unui fapt juridic (uzucapiune, ocupatiune). Reclamantul se poate folosi de titlurile invocate sau emanate chiar de la parat.
Poate fi reclamant intr-o asemenea actiune chiar si proprietarul sub conditie rezolutorie, intrucat dreptul de proprietate exista in patrimoniul sau, spre deosebire de proprietarul sub conditie suspensiva, care nu are in patrimoniu acest drept real, nasterea lui fiind conditionata, dupa caz, de implinirea sau neindeplinirea conditiei.
In schimb, poate fi reclamant chiar si cumparatorul unui bun in raport de care vanzatorul si-a pastrat facultatea de rascumparare intr-un termen determinat. [I. Adam, Drept civil, Teoria generala a drepturilor reale, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2013, p. 632]
In literatura de specialitate s-a opinat chiar ca actiunea in revendicare poate fi exercitata si de titularii altor drepturi reale decat dreptul de proprietate, cum ar fi: titularul dreptului de administrare, titularul dreptului de folosinta sau titularul dreptului de concesiune. In acest sens, s-a precizat ca acesti titulari exercita actiunea in revendicare impotriva oricarei persoane, la fel ca si proprietarul bunului, insa nu si impotriva propritarlui, deoarece dispozitia juridica asupra bunului ramane intotdeauna la proprietar.
Evident, o asemenea teza nu poate fi adoptata, pentru simplul considerent ca actiunea in revendicare apartine in exclusivitate titularului dreptului de proprietate, care urmareste atat recunoasterea dreptului, cat si restituirea bunului.
Actiunea in revendicare este expresia procesuala a atributului dispozitiei juridice. Or, atata timp cat titularul dreptului de administrare, concesionarul sau orice alt titular de drepturi ce confera doar folosinta si posesia bunului nu au in patrimoniu atributul dispozitiei juridice asupra bunului, ei nu pot exercita nici actiunea in revendicare. Ei vor putea sa-si exercite drepturile asupra bunului in limitele conferite de lege si de titlul juridic pe care isi intemeiaza dreptul.
Plecand de la calificarea dreptului de retentie ca drept real imperfect, in literatura a fost emisa teza potrivit careia daca retentorul pierde involuntar stapanirea bunului, o poate redobandi pe calea unei actiuni in revendicare, in acelasi mod ca si proprietarul lucrului.
Nu impartasim aceasta opinie, oricat de argumentata ar parea, deoarece de esenta actiunii in revendicare este ca bunul revendicat sa fie readus in posesia proprietarului (cand acesta a pierdut-o), si nu in posesia unui neproprietar (asa cum este cazul retentorului). Daca am acredita teza sustinuta, s-ar ajunge in situatia in care un neproprietar (creditorul retentor) ar putea revendica bunul de la proprietarul sau (debitor), aspect neprevazut de lege. Apreciem ca nu se poate admite ca titlul de proprietate sa fie inlaturat de titlul de creanta, forta juridica a primului fiind preferata de lege. [I. Adam, Drept civil, Teoria generala a drepturilor reale, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2013, p. 633-634]
Alineatul (3) al art. 563 NCC instituie o prezumtie a recunoasterii dreptului de proprietate dobandit cu buna-credinta si in conditiile legii. Pentru a opera aceasta recunoastere, se cere ca cel ce se prevaleaza de dreptul de proprietate sa fi fost de buna credinta (la data dobandirii) si dreptul sa fie dobandit in conditiile legii. Sub aspect probator, instituirea acestei prezumtii inverseaza sarcina probei, revenind posesorului sa dovedeasca nevalabilitatea titlului celui care a formulat actiunea in revendicare, respectiv sa rastoarne prezumtia de legalitate a dobandirii. [F. Morozan in Noul Cod civil. Comentarii, doctrina si jurisprudenta, vol. I, Editura Hamangiu 2012, p. 849]
Desi acest text de lege (art. 563 alin. 4 –s.n.) nu distinge, consideram ca el se aplica numai in cazul in care tertul a dobandit bunul ulterior introducerii actiunii in revendicare. De altfel, o asemenea solutie ar rezulta din coroborarea art. 563 alin. (4) NCC cu art. 39 NCPC care, astfel cum rezulta din alin. (1), se refera la transmiterea dreptului litigios „in cursul procesului”. De asemenea, apreciem ca art. 563 alin. (4) este aplicabil numai daca actiunea in revendicare a fost notata in cartea funciara anterior dobandirii sau daca, desi nu a fost notata, tertul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca faptul ca exista un proces in curs avand ca obiect revendicarea bunului pe care il dobandeste. [G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu 2013, p. 125]
Acțiunea în constatare provocatorie vs. acțiunea în revendicare. În doctrina de specialitate, acţiunea în constatare provocatorie a fost definită ca fiind acea acţiune prin care o persoană care ridică public pretenţii cu privire la dreptul unei alte persoane este invitată să-şi valorifice pretenţiile afirmate sau acţiunea prin care titularul unui drept cheamă în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, îi cauzează o tulburare serioasă în exerciţiul dreptului său. Această persoană este provocată astfel să-şi valorifice pretenţiile, respectiv să-şi dovedească dreptul, sub sancţiunea de a nu-l mai putea invoca, dacă nu si-l demonstrează.
Astfel, în soluționarea acțiunii în constatare provocatorie, atunci când reclamantul invocă un titlu de proprietate asupra unui imobil în concurs cu pârâtul, care la rândul său se prevalează de un titlu valabil asupra aceluiași bun, instanța nu poate proceda la o comparare a titlurilor și drepturilor de proprietate a părților, această operațiune fiind specifică acțiunii în revendicare. Nici cererea reclamantului de a se dispune revenirea la situaţia anterioară de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei şi reînscrierea dreptului său de proprietate nu poate fi analizată în contextul unei acțiuni în constatare provocatorii, ci doar în legătură cu cererea având ca obiect revendicarea imobilului.
Ca atare, instanța nu putea, în cadrul unei acțiuni în constatare provocatorie, reținând nepreferabilitatea titlului reclamantului, să admită capetele de cerere subsidiare din acțiune referitoare la acordarea despăgubirilor reprezentând plata preţului actualizat achitat pentru imobilul disputat precum și plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului. Aceasta întrucât, numai în contextul unei acţiuni în revendicare, instanța poate tranşa asupra unor chestiuni relevante în aceste privinţe, respectiv stabilirea titularului dreptului de proprietate, actului juridic ce-i justifică acestuia proprietatea, dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile garanţiei pentru evicţiune în ceea ce-l priveşte pe vânzător, cu toate repercusiunile în privinţa configurării obligaţiilor vânzătorului (principale şi accesorii), respectiv cui profită pretinsele îmbunătăţiri aduse imobilului în litigiu. [ICCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2429 din 29 octombrie 2015, www.scj.ro]