Art. 244. Inselaciunea

(1) Inducerea in eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevarata a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasa a unei fapte adevarate, in scopul de a obtine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust si daca s-a pricinuit o paguba, se pedepseste cu inchisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(2) Inselaciunea savarsita prin folosirea de nume sau calitati mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseste cu inchisoarea de la unu la 5 ani. Daca mijlocul fraudulos constituie prin el insusi o infractiune, se aplica regulile privind concursul de infractiuni.

(3) Impacarea inlatura raspunderea penala.

Dezlegare chestiune de drept. Modificarea noţiunii de ”consecinţe deosebit de grave” în Codul penal nu conduce la dezincriminarea infracţiunii de înşelăciune

”Privitor la infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin.1 C.pen.., instanţa constată că elementul material al infracţiunii constă în inducerea în eroare a martorei S (B) D, prin acţiunea de a se arăta interesată de achiziționarea unor produse comercializate în magazinul în care aceasta îşi desfășura activitatea, după care a renunțat la tranzacție şi a solicitat să-i fie restituită bancnota de 500 lei cu care a achitat prețul produselor și nu a returnat în integralitate suma de bani primită drept rest, cauzând o pagubă de 300 lei, simulând, astfel, ca adevărată fapta mincinoasă de restituire integrală a restului.” [Judecătoria Târgu Bujor, secţia penală, sentinţa penală nr. 120/17.06.2015, portal.just.ro]

Soluţia legislativă potrivit căreia în cuprinsul art. 244 C. pen. nu este prevăzută nicio dispoziţie specială referitoare la emiterea de cecuri fără acoperire nu poate conduce la concluzia că a operat o dezincriminare a faptei de emitere de cecuri fără a exista provizia necesară, aceasta regăsindu-se în dispoziţiile art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 187/2012, potrivit cărora „constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni până la un an sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă, emiterea unui cec fără a avea la tras disponibil suficient sau dispunerea în tot sau în parte de disponibilul avut mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare.”
În contextul actualei reglementări, neexistând identitate între faptele prevăzute ca infracţiuni în cele două dispoziţii (art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 şi art. 244 C. pen.), raportul dintre infracţiunea prevăzută în Legea nr. 59/1934 şi infracţiunea de înşelăciune este stabilit de dispoziţiile finale ale alin. (2) al art. 244 C. pen., conform cărora, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni. [ICCJ, Secţia penală, Decizia nr. 146 din 28 ianuarie 2015, www.scj.ro]

Fapta prevazuta de art. 215 alin.1, 4 din Codul Penal din 1969 are corespondent în dispoziţiile art.244 alin.1 şi 2 noul Cod penal, deoarece emiterea de cec-uri fără a avea acoperirea necesară reprezintă un mijloc fraudulos în înţelesul alin.2 al art.244 din noul Cod penal. [Curtea de Apel Craiova, Sectia penala, Decizia nr. 481/2014, portal.just.ro]

Conţinutul infracţiunii prevăzute la alin. 4 al art. 215 din Codul penal din 1969 (emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau a unei persoane ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului), se regăseşte atât în alin. 2 al art. 244 din noul Cod penal, cât şi în legea specială – Legea CEC-ului (art. 84 alin.2 din Legea nr.59/1934), având în vedere Decizia IX/24.10.2005 pronunţată de ÎCCJ – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 4 din noul Cod penal referitoare la aplicarea legii penale de dezincriminare, legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă.
Însă, potrivit disp. art. 3 alin. 2 din Legea de aplicare a noului Cod penal cu nr. 187/2012, dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire.
În cazul formei agravate a infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. 1 şi 4 din Codul penal din 1969, aceasta constituia o incriminare distinctă a faptei de înşelăciune săvârşită printr-un mijloc fraudulos specific, respectiv prin emiterea de cec-uri fără acoperire, şi, astfel, se regăseşte incriminată în noul Cod penal în forma agravată a infracţiunii de înşelăciune săvârşită prin mijloace frauduloase, prev. de art. 244 alin. 1 şi 2.
Un alt argument este şi faptul că cerinţa esenţială pentru emiterea cecului constă în existenţa disponibilului financiar în contul băncii, Legea nr. 59/1934 prevăzând că „cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are disponibil la tras, asupra căruia are dreptul de a dispune prin cec, pe baza unei convenţii exprese sau tacite” (art. 3 alin. 2), iar consemnarea unei sume fără ca trăgătorul să aibă disponibil ar constitui un mijloc fraudulos prin care a fost indus în eroare posesorul cecului.
Mai mult, Legea nr. 59/1934 a incriminat distinct, în art. 84 alin. 1, pct. 2, ca infracţiune „emiterea un cec fără a avea la tras disponibil suficient, sau după ce a tras cecul şi mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare, de a dispune altfel, în total sau în parte de disponibilul avut”, afară de cazul când faptul constituie un delict sancționat cu o pedeapsă mai mare.
Prin Decizia în interesul legii cu nr. IX/24.10.2005 s-a decis că, întrucât infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin. 4 din Codul penal din 1969 prevede o pedeapsă mai mare, atunci când este întrunit elementul constitutiv al inducerii în eroare fapta de a emite unui cec fără acoperire va fi constitui infracţiunea de înşelăciune, iar, în caz contrar, va constitui infracţiunea prev. de art. 84 alin. 1, pct. 2 din Legea nr. 59/1934.
Cum, fapta de emitere a unui cec fără acoperire este incriminată, în continuare, ca infracţiune în legea specială, respectiv Legea nr. 59/1934, astfel cum a fost modificată prin Legea 187/2012, la art. 84, pct. 2, este evident faptul că această faptă nu a fost dezincriminată, iar, în condiţiile în care sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, ne aflăm în faţa unui mijloc fraudulos, care constituie prin el însuşi o infracţiune, urmând a se aplica, potrivit disp. art. 244 alin. 2, teza finală din noul Cod penal, regulile de la concursul de infracţiuni. [Curtea de Apel Iași, Decizia penală nr. 429/2014, portal.just.ro]

Înşelăciunea săvârşită prin folosirea unui contract de vânzare-cumpărare ce atesta dreptul de proprietate al făptuitorului asupra unui imobil, care a constituit garanţia unui contract de împrumut, deşi anterior momentului încheierii contractului de împrumut şi al constituirii garanţiei făptuitorul transmisese dreptul de proprietate asupra imobilului printr-un nou contract de vânzare-cumpărare, determină incidenţa dispoziţiilor art. 244 alin. (2) C. pen. referitoare la varianta agravată a infracţiunii de înşelăciune constând în săvârşirea faptei prin folosirea de mijloace frauduloase. [ICCJ, Secţia penală, Decizia nr. 64/A din 23 februarie 2015, www.scj.ro]

Obținerea unui credit cu documente false.  Referitor la infracțiunea de înșelăciune (…) instanța constată că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, sub aspectul laturii obiective întrucât manopera frauduloasă exercitată în mod direct de către inculpat nu a fost aptă să realizeze inducerea în eroare a reprezentantului C_ România SA. Aceasta deoarece, astfel cum s-a arătat în doctrină și s-a statuat în jurisprudență, capacitatea acțiunii inculpatului de a induce în eroare partea vătămată comportă o evaluare variabilă, corespunzătoare nivelului de inteligență, pregătire, etc. al subiectului pasiv. Or, în cauză, partea vătămată este o bancă, iar pretinsa infracțiune a fost săvârșită față de reprezentantul acesteia, care in calitatea sa de angajat al unei societăți comerciale multinaționale, de anvergură, specializată in domeniul bancar, putea și trebuia să întreprindă o minimă verificare a cererii de creditare și a actelor anexe acesteia.
Potrivit adresei de la … d.u.p. inculpatul nu a figurat niciodată ca având contract individual de muncă la _care să fi fost înregistrat în baza de date a ITM. Reprezentantul C__ România SA putea și trebuia să efectueze această verificare (care se putea face telefonic în câteva minute), însă a preferat să nu procedeze astfel, conduită ce a condus – alături de cea a inculpatului, la acordarea creditului în speță. Situația nu se schimbă cu nimic nici in eventualitatea existenței, la timpul respectiv, a vreunei politici bancare de acordare rapidă de credite și în condiții simplificate. Această ușurință a părții vătămate a fost echivalentă, în opinia instanței, cu asumarea unei eventuale erori de politică bancară.” [Judecătoria Cluj Napoca, Sentința penală nr. 766/2015, www.rolii.ro; sentința a fost desființată cu privire la soluția de achitare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prin Decizia nr. 580/2016 a Curții de Apel Cluj]

Trafic de influenţă vs înşelăciune. „Faptele inculpatului, în calitate de comisar şef DGIPI de a pretinde de la părţile vătămate diferite sume de bani, lăsând să se creadă că în virtutea funcţiei deţinute are influenţă asupra persoanelor abilitate să decidă angajarea în structurile DGIPI sau după caz, în transferul la alte structuri de poliţie, promisiuni care nu au fost îndeplinite ulterior, se circumscriu elementului material al infracţiunii de trafic de influenţă şi nu celei de înşelăciune aşa cum eronat s-a concluzionat prin actul de sesizare.
Potrivit art. 257 alin. 1 CPA (art. 291 alin. 1 NCP) constituie infracţiunea de trafic de influenţă fapta de a primi, pretinde bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.
În consecinţă, există infracţiunea de trafic de influenţă ori de câte ori făptuitorul are o influenţă reală asupra unui funcţionar sau când lasă să se creadă că are o astfel de influenţă, deşi influenţa nu există în realitate, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că a intervenit sau nu pe lângă respectivul funcţionar, în vederea îndeplinirii sau neîndeplinirii actului ce intră în atribuţiile de serviciu ale acestuia, sau că nu a fost indicată în concret persoana asupra căreia va fi exercitată influenţa, câtă vreme a fost precizat neechivoc actul a cărui indeplinire sau neîndeplinire o vizează.
Prevalarea de o influenţă inexistentă în realitate asupra unui funcţionar, sau pretinderea sau primirea de bani urmată de neexercitarea ulterioară a influenţei pentru îndeplinirea actului, deşi constituie o prezentare ca adevărată a unei fapte mincinoase, realizează elementul material al infracţiunii de trafic de influenţă, aceasta având un alt obiect juridic (relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a raporturilor de serviciu) faţă de infracţiunea de înşelăciune (relaţiile sociale referitoare la patrimoniu), această infracţiune existând independent de producerea unei pagube materiale, aşa cum este în cazul infracţiunii de înşelăciune (art. 215 CPA sau art. 244 NCP).” [Curtea de Apel Craiova, Decizia penala nr. 739/2014, portal.just.ro]

Inselaciune vs abuz de incredere

Fapta de inducere în eroare a autorităţii contractante în scopul acordării finanţării din fondurile bugetului de stat al României, prin utilizarea celor două adeverinţe false, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, nu corespunde infracţiunii de înşelăciune prevăzute de art. 244 C. pen., ci infracţiunii de obţinere ilegală de fonduri, prevăzute de art. 306 C. pen.
Rezultă, astfel, că infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri reprezintă o formă specială de înşelăciune prin utilizare ori prezentarea de documente sau date false, inexacte sau incomplete, ceea ce corespunde infracţiunii de înşelăciune în formă calificată prevăzute de art. 244 alin. 2 C. pen., însă, dat fiind caracterul special şi complex al infracţiunii prevăzută de art. 306 C. pen. în vigoare, această infracţiune trebuie reţinută în mod prioritar.
Dispoziţiile art. 244 C. pen. reglementează varianta tip a infracţiunii de înşelăciune, al cărei obiect juridic îl constituie protejarea în general a încrederii în relaţiile sociale, pe când infracţiunea prevăzută de art. 306 C. pen. are un obiect juridic mai specific ce vizează protejarea relaţiilor sociale referitoare la corectitudinea solicitării şi obţinerii finanţărilor din fondurile publice. [Curtea de Apel Târgu Mureș, Decizia penală nr 282A/2014, portal.just.ro]

Din interpretarea textului de lege rezulta ca pentru realizarea laturii subiective a infractiunii de înselaciune trebuie ca actiunea de inducere în eroare sa fie facuta de faptuitor cu intentie. Intentia trebuie sa fie caracterizata prin scopul urmarit de faptuitor, întrucât potrivit alin. 1 al art. 244 Cod penal, actiunea de inducere în eroare trebuie savârsita „în scopul de a obtine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust”. Folosul patrimonial este injust când faptuitorul nu era îndrituit la obtinerea lui si astfel dobândirea acestui folos apare ilicita.
Pentru caracterizarea laturii subiective a infractiunii de înselaciune, instanta este obligata sa procedeze la o analiza amanuntita a tuturor împrejurarilor din care sa rezulte ca inculpatul a urmarit producerea unui rezultat pe care l-a prevazut.
Din probele administrate în cauza, nu s-a dovedit ca inculpatul a urmarit scopul realizarii pentru sine sau pentru firma sa a unui folos patrimonial injust, altul decât un profit comercial normal obtinut în cadrul contraprestatiilor contractuale derulate cu fiecare dintre partile civile, în calitate de furnizori de marfa. Fiind vorba de un angajament de plata ce contine asumarea în mod unilateral a unei obligatii pecuniare fata de beneficiar, în caz de neplata este atrasa doar raspunderea civila contractuala generata de neexecutarea unei obligatii asumate într-un contract, câta vreme nu se face dovada folosirii de manopere dolosive fata de creditorul obligatiei de plata, într-unul din cele doua momente avute în vedere de legiuitor, respectiv cel al asumarii obligatiei la încheierea contractului si/sau neexecutarii obligatiei de plata contractual asumate. [Curtea de Apel Oradea, Sectia penala, Decizia penala nr. 252 din 3 aprilie 2015, portal.just.ro]

Neaducerea la cunoștința cumpărătorului a faptului că bunul vândut face obiectul unei garanții. Consecințe juridice

Înșelăciune vs. litigiu civil

Înşelăciune. Elementele prejudiciului. Răspundere delictuală vs răspundere contractuală