Raportul de drept civil ce îşi are izvorul în dispoziţiile art. 482 – 492 Cod civil (1864) şi vizează în speţă situaţia proprietarului care edifică pe terenul său şi cu materiale proprietate personală o construcţie nu poate fi echivalat raportului de drept administrativ ce îşi are izvorul în Legea 50/1991; existenţa sau inexistenţa autorizaţiei de construire vizează un raport de drept administrativ, cu reglementări şi consecinţe speciale, fără a se aduce atingere raportului de drept civil ce se naşte în temeiul accesiunii imobiliare între proprietarul terenului şi constructorul lucrării.
Nerespectarea autorizaţiei de construire dă dreptul autorităţii care este prevăzută de lege cu atribuţii în supravegherea respectării regimului şi siguranţei în construcţii să solicite desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal (art. 22 din Legea nr.50/1991) sau intrarea proprietarului construcţiei în legalitate, prin obţinerea avizelor şi autorizaţiilor legale, cum este cazul în speţă.
Proprietarul construcţiei nu are un drept de opţiune între procedura de obţinere a autorizaţiei legale conform Legii nr.50/1991 şi acţiunea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiei pe calea accesiunii imobiliare artificiale, acest mod de dobândire a dreptului de proprietate reglementat de Codul Civil nefiind conceput ca un mijloc de eludare a Legii nr.50/1991, care reglementează regimul şi siguranţa în construcţii.
”Reclamanţii au dedus judecăţii, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Mangalia prin Primar o acţiune în constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiei realizată la adresa din Mangalia, […], pe terenul în suprafaţă de 261,50 mp (din măsurători 338,64 mp) proprietatea reclamanţilor, drept dobândit prin accesiune imobiliară artificială, susţinând că se află în imposibilitatea de a-şi intabula această construcţie, întrucât a fost realizată cu încălcarea autorizaţiei de construire nr. […]/20.03.2006 emisă de Primarul Municipiul Mangalia.
Conform dispoziţiilor art.30 din Noul Cod de Procedură Civilă. Oricine are o pretenţie împotriva unei alte persoane ori urmăreşte soluţionarea în justiţie a unei alte situaţii juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanţei competente.”
Acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale prin care se poate realiza protecţia juridică a drepturilor subiective şi a situaţiilor juridice ocrotite de lege. Cele patru condiţii generale de exercitare a acţiunii civile sunt afirmarea unui drept, interesul, capacitatea procesuală şi calitatea procesuală.
Reclamantul fiind cel care porneşte acţiunea, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă a persoanei pe care a chemat-o în judecată, prin indicarea obiectului cererii şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia sa.
Art. 36 din Noul cod de Procedură Civilă prevede „Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.
Din situaţia de fapt precum şi din înscrisurile existente la dosar, rezultă că pârâtul Municipiul Mangalia nu se află într-un raport juridic de drept civil cu reclamanţii; Municipiul Mangalia nu a înţeles să conteste niciodată dreptul de proprietate al reclamanţilor cu privire la terenul situat în Mangalia, […], în suprafaţă de 261,50 mp (338,64 mp din măsurători) dobândit de reclamanţi în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. […]/03.04.1996 de BNP […] şi intabulat pe numele reclamanţilor, şi nici împrejurarea că reclamanţii au realizat pe propria cheltuială pe acest teren o construcţie cu nerespectarea prevederilor Legii 50/1991 republicată, privitoare la regimul autorizării construcţiilor, organele abilitate prin acest act normativ, respectiv Primarul Municipiului Mangalia a dispus sancţionarea contravenţională a reclamanţilor şi intrarea în legalitate, conform procedurii Legii 50/1991.
Aşa cum corect a reţinut Tribunalul Constanţa, raportul de drept civil ce îşi are izvorul în dispoziţiile art. 482 – 492 Cod civil (1864) şi vizează în speţă situaţia proprietarului care edifică pe terenul său şi cu materiale proprietate personală o construcţie nu poate fi echivalat raportului de drept administrativ ce îşi are izvorul în Legea 50/1991; existenţa sau inexistenţa autorizaţiei de construire vizează un raport de drept administrativ, cu reglementări şi consecinţe speciale, fără a se aduce atingere raportului de drept civil ce se naşte în temeiul accesiunii imobiliare între proprietarul terenului şi constructorul lucrării.
Textul art. 482 Cod civil (1864) care consacră ideea de accesiune în cel mai larg sens al ei, incluzând atât accesiunea prin producere, cât şi accesiunea prin unire sau încorporare a fost interpretat ca temei al unei prezumţii de proprietate decurgând din relaţia de la accesoriu la principal care este stabilită între două lucruri.
Acest text legal are o dublă dimensiune: pe de o parte, el reglementează faptul material al accesiunii şi efectul dobânditor de proprietate al acestuia, pe de altă parte, el instituie o prezumţie de proprietate asupra lucrului accesoriu în favoarea proprietarului lucrului principal. Sub acest ultim aspect, se pleacă de la legătura de la accesoriu la principal sau încorporării şi se trage concluzia că proprietarul lucrului principal este şi proprietarul lucrului accesoriu.
Astfel se întâmplă în cazul reglementat de art. 492 Cod civil.
Conform acestor dispoziţii legale „Orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ pe cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contra.”
Acest ultim text, prin sintagma finală „până ce se dovedeşte din contra” este însă şi o introducere la dispoziţiile art. 493 şi 494 Cod civil, care reglementează situaţiile în care poate fi răsturnată prezumţia conform căreia proprietarul terenului a construit pe cheltuiala sa.
Dacă sunt întrunite elementele de fapt care configurează ipotezele reglementate prin dispoziţiile cuprinse în art. 493 şi 494 Cod civil, este răsturnată însă nu numai prezumţia că lucrarea a fost efectuată pe cheltuiala proprietarului, ci şi prezumţia de proprietate; dar chiar dacă proprietarul terenului nu mai beneficiază de această prezumţie, după ce s-a făcut dovada uneia sau alteia dintre ipotezele reglementate de aceste dispoziţii legale (proprietarul terenului face el însuşi construcţii cu materiale străine – art.493 Cod civil şi ipoteza în care o persoană face asemenea lucrări cu materialele sale pe terenul altuia) el poate face dovada că şi-a exercitat dreptul de accesiune, devenind astfel şi proprietarul lucrării. Mai mult, aceste dispoziţii pun în lumină semnificaţia juridică a accesiunii ca mod de dobândire a proprietăţii asupra lucrului accesoriu (clădirea) de către proprietarul lucrului principal (teren).
Efectul achizitiv de proprietate nu este reglementat prin dispoziţiile art. 492 Cod civil, ci prin prevederile art. 493 şi 494 Cod civil – respectiv în ipoteza în care proprietarul terenului face el însuşi construcţii, plantaţii sau lucrări cu materiale străine (art. 493 Cod civil) şi ipoteza în care o persoană face asemenea lucrări cu materialele sale pe terenul care constituie obiectul dreptului de proprietate al altei persoane (art.494 Codul Civil de la 1864).
În aceste ipoteze materialele sunt încorporate în teren, iar în măsura în care operează efectul achizitiv de proprietate al accesiunii, proprietarul terenului trebuie să plătească o indemnizaţie proprietarului materialelor sau autorului lucrării.
În speţă, în mod judicios a reţinut prima instanţă, nu ne regăsim în niciuna dintre ipotezele reglementate de dispoziţiile art. 493 şi 494 Cod civil, Municipiul Mangalia, chemat în judecată de către reclamanţi, în cadrul acţiunii în constatarea dobândirii de către reclamanţi a dreptului de proprietate prin accesiune, în temeiul prezumţiei de proprietate reglementată de disp. art. 492 Cod civil, neînţelegând să conteste dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenului pe care s-a edificat construcţia şi nici împrejurarea că reclamanţii au o construcţie pe terenul situat în Mangalia, […], dobândit de reclamanţi în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. […] din 03.04.1996 autentificat de BNP […].
Prezenta acţiune nu întruneşte nici condiţiile unei acţiuni în constatare cu caracter interogativ (acţiune interogatorie), definită ca acţiunea prin care titularul unui drept cheamă în judecată o persoană care ar putea eventual să îi conteste dreptul pentru a se lua act dacă aceasta recunoaşte sau nu dreptul reclamantului.
Altfel spus, acţiunea în constatare provocatorie sau interogatorie reprezintă acea acţiune prin care o persoană care ridică public pretenţii cu privire la dreptul unei alte persoane este invitată să îşi valorifice pretenţiile afirmate.
Această persoană este provocată astfel să îşi valorifice pretenţiile, respectiv să îşi dovedească dreptul, sub sancţiunea de a nu-l mai putea invoca, dacă nu şi-l demonstrează.
Ca exemplul clasic al unei astfel de acţiuni, literatura juridică aminteşte acţiunea introdusă de moştenitorii legali, care vrând să intre în posesia bunurilor moştenirii, nu ştiu dacă pârâtul, care se pretinde legatar universal, îşi întemeiază pretenţiile pe existenţa unui testament lăsat de defunct.
Printr-o acţiune interogatorie, moştenitorii legali pot cere ca pârâtul să fie obligat să exhibeze un testament. În speţă, unitatea administrativ-teritorială – Municipiul Mangalia nu a ridicat pretenţii cu privire la imobilul situat în Mangalia, […], compus din teren şi construcţie, respectiv nu a contestat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra acestui imobil, între părţi neexistând nici un raport juridic de drept civil.
Împrejurarea potrivit cu care reclamanţii, după edificarea construcţiei cu materialele proprii şi pe propriul teren, au fost sancţionaţi contravenţional pentru nerespectarea dispoziţiilor Legii nr.50/1991 republicată de către Primarul Municipiului Constanţa nu conferă unităţii administrativ teritoriale calitate procesual pasivă în acţiunea dedusă judecăţii, raportul de drept administrativ interferează cu cel civil, fără a exista identitate între acestea, şi fără a determina dobândirea de către Municipiul Mangalia a unei calităţi procesuale pasive într-o acţiune în constatarea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra construcţiei realizată pe terenul proprietatea acestora.
Constatarea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra construcţiei nu poate avea consecinţe pe planul raporturilor de natură administrativă legate de obţinerea unei autorizaţii pentru efectuarea lucrărilor de construire a locuinţei D+P+E+M, pentru a se justifica în acest fel chemarea în judecată a pârâtului.
Condiţia existenţei autorizaţiei de construire, şi implicit respectarea acesteia, este una impusă de legea specială în materie, respectiv de art.1 din Legea nr.50/1991, republicată, şi în lipsa acestei autorizaţii, autoritatea prevăzută de lege cu atribuţii în supravegherea respectării regimului şi a siguranţei în construcţii este îndrituită prin lege să solicite desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal, conform art. 32 al.(1) din Legea nr.50/1991 sau după caz, intrarea în legalitate.
Curtea Constituţională, analizând conformitatea acestor dispoziţii legale cu dispoziţiile Constituţiei României (art. 44) referitoare la garantarea dreptului de proprietate a reţinut că acestea sunt constituţionale, prin demolarea unei construcţii nelegal executate neaducându-se atingere dreptului de proprietate privată care trebuie exercitat în limitele stabilite prin lege (Decizia nr.159/28.02.2006 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.270/24.03.2006).
Potrivit art. 44 din Constituţie limitele şi conţinutul dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege, iar al.(7) al art. (44) prevede că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
De asemenea, din jurisprudenţa CEDO rezultă că dreptul de proprietate nu este unul absolut, ci comportă unele limitări care trebuie să păstreze un echilibru între interesul general şi interesul privat al cetăţenilor (CEDO, Cauza Spovrong şi Lemnroth contra Suediei, din 1982, C. Brumărescu contra României, 1999).
Prin urmare, unitatea administrativ-teritorială – Municipiul Mangalia nu a contestat niciodată dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenului intravilan situat la adresa din Mangalia, […] şi nici dreptul reclamanţilor de a edifica o construcţie pe acest teren. Acest ultim drept este însă supus unor proceduri de autorizare, prevăzute de Legea nr.50/1991, între proprietarul lucrării şi autoritatea publică prevăzută de Legea nr.50/1991 cu atribuţii în domeniul eliberării autorizaţiilor de construire şi în urmărirea respectării acestora, luând naştere raporturi juridice de drept administrativ, guvernate de norme speciale şi supuse unor sancţiuni specifice dreptului administrativ, total distincte de raporturile juridice de drept civil născute din accesiunea imobiliară artificială, astfel cum e reglementat acest mod de dobândire a dreptului de proprietate de dispoziţiile art. 492 şi urm. Cod civil (1865).
Nerespectarea autorizaţiei de construire dă dreptul autorităţii care este prevăzută de lege cu atribuţii în supravegherea respectării regimului şi siguranţei în construcţii să solicite desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal (art. 22 din Legea nr.50/1991) sau intrarea proprietarului construcţiei în legalitate, prin obţinerea avizelor şi autorizaţiilor legale, cum este cazul în speţă.
Proprietarul construcţiei nu are un drept de opţiune între procedura de obţinere a autorizaţiei legale conform Legii nr.50/1991 şi acţiunea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiei pe calea accesiunii imobiliare artificiale, acest mod de dobândire a dreptului de proprietate reglementat de Codul Civil nefiind conceput ca un mijloc de eludare a Legii nr.50/1991, care reglementează regimul şi siguranţa în construcţii.
Prin urmare, nici refuzul OCPI de intabulare a construcţiei realizate, fără autorizaţie de construire, nu este determinat de contestarea de către Municipiul Mangalia a dreptului reclamanţilor, care au construit pe terenul proprietatea lor, şi nici de afirmarea unei pretenţii proprii asupra acestei construcţii, ci s-a datorat exclusiv conduitei reclamanţilor care au realizat o construcţie cu nerespectarea exigenţelor Legii nr.50/1991 iar după sancţionarea lor cu amendă administrativă nu au înţeles să reintre în legalitate, conform art. 59 din Ordinul nr.839/2009 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr.50/1991, care prevăd că în situaţia în care construcţia realizată fără autorizaţie de construire întruneşte condiţiile urbanistice de integrare în cadrul construit preexistent, autoritatea administraţiei publice locale competente poate proceda la emiterea unei autorizaţii de construire în vederea intrării în legalitate, în coroborare cu luarea măsurilor legale care se impun numai în baza concluziilor unui referat de expertiză tehnică pentru cerinţa esenţială de calitate „rezistenţă mecanică şi stabilitate” privind starea structurii de rezistenţă în stadiul fizic în care se află construcţia, precum şi pentru cerinţa esenţială de calitate şi securitate la incendiu” numai după emiterea Acordului de mediu, în condiţiile legii.
Prin urmare, reclamanţii au posibilitatea să urmeze procedura Legii 50/1991 pentru intrarea în legalitate cu privire la construcţia realizată pe terenul proprietatea lor, acţiunea în constatarea dreptului de proprietate, prin accesiune imobiliară artificială nefiind reglementată ca o opţiune a constructorului în raport cu legea specială ce reglementează autorizarea construcţiilor (Legea nr.50/1991).
După intrarea în legalitate, prin obţinerea tuturor autorizaţiilor prevăzute de legea specială, în temeiul Procesului Verbal încheiat la terminarea lucrărilor, reclamanţii având posibilitatea să intabuleze această construcţie, nefiind necesară o hotărâre judecătorească pronunţată în acţiune în constatare a accesiunii imobiliare artificiale.
Refuzul autorităţii locale cu atribuţii în emiterea certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire în vederea intrării în legalitate poate fi cenzurat pe calea contenciosului administrativ. Numai în cadrul unei astfel de acţiuni reclamanţii pot dovedi că deşi clădirea edificată întruneşte toate condiţiile legale conform Legii nr.50/1991, în ceea ce priveşte rezistenţa în construcţii şi condiţiile urbanistice de integrare în cadrul construit preexistent, autoritatea locală cu atribuţii în domeniul aplicării Legii nr.50/1991 refuză nejustificat aplicarea procedurilor legale, acest refuz neputând fi cenzurat în prezenta acţiune.” (Curtea de Apel Constanța, Decizia civilă nr. 51C/2016, portal.just.ro)
Cuvinte cheie: accesiunea > autorizatie de constructie > drept de proprietate > Legea nr. 50/1991