Delimitarea excepțiilor procesuale de cele de drept substanțial

24 ianuarie 2018 Drept Civil

”Trebuie să se facă distincție între sensul noțiunii de „excepție” utilizată pe tărâmul dreptului substanțial civil și noțiunea de „excepție” utilizată pe plan procesual.

Astfel, în semnificația atribuită de legislația de drept substanțial, termenul „excepție” înseamnă mijloc de apărare (sau apărare) ce este îndreptat și poate fi opus cu succes fondului dreptului dedus judecății, deci pretenției formulate de partea adversă, conducând astfel către respingerea ca nefondată a cererii acestuia.

Codul civil oferă numeroase exemple în acest sens:
– excepția de reducțiune a liberalităților excesive – art. 1094 alin. 2) și 1095 alin. 3;
– excepția de nulitate relativă a contractului pentru leziune – art. 1223;
– excepția nulității absolute a contractului – 1247 alin. 2) și art. 1249;
– excepțiile contractantului cedat – art. 1319;
– excepții contra creditorului comun – art. 1448;
– excepția de neexecutare – art. 1556;
– excepția de garanție – art. 1696;
– excepții invocate de fideiusor – art. 2296.

Noțiunii de „excepție”, utilizată și folosită în materia dreptului substanțial, legiuitorul i-a atribuit pe plan procesual denumirea de „apărare de fond”. Astfel, art. 31 NCPC prevede că „apărările formulate în justiție pot fi de fond sau procedurale”.

În semnificația specifică procesului civil, art. 245 NCPC prevede următoarele: Excepția procesuală este mijlocul prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța invocă, fără să pună în discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanței, competența instanței ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acțiune urmărind, după caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii.

Așadar, pe tărâmul procedurii civile, „excepția” procesuală nu pune niciodată în discuție fondul dreptului, ci vizează condiții formale în care trebuie să se desfășoare judecata (competență, organizare judecătorească, procedură propriu-zisă) sau lipsuri referitoare la exercițiul dreptului la acțiune.

Sub aspect terminologic, la art. 31 NCPC legiuitorul a denumit excepțiile procesuale ca „apărări procedurale” (nu apărări de procedură), pentru a le delimita de apărările de fond.

Împrejurarea că excepțiile procesuale, la rândul lor, se clasifică în excepții de procedură și excepții de fond nu trebuie să fie de natură a conduce la confundarea noțiunilor. Această clasificare, inspirată din doctrină, este consacrată legislativ în mod expres la art. 248 alin. 1) C proc civ, text care prevede că „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei”.

Excepțiile procesuale, indiferent că sunt de procedură sau de fond, constituie apărări procedurale în proces, iar apărările de fond includ în rândul lor „excepțiile” cu care operează dreptul substanțial, iar nu dreptul procesual.

Nu trebuie confundate lipsurile privitoare la dreptul la acțiune (prematuritate, interes, calitate și capacitate procesuală, autoritate de lucru judecat, prescripție) cu lipsurile cererii de chemare în judecată.

De exemplu, dacă cererea de chemare în judecată nu cuprinde semnătura reclamantului nu se poate vorbi despre o neregularitate privind dreptul la acțiune, ci despre o neregularitate a unui act de procedură.

Prin urmare, această neregularitate poate face obiectul unei excepții procesuale de procedură, iar nu de fond, excepție care poate fi invocată și de instanță și care, dacă este admisă, duce la anularea cererii, iar nu la amânarea judecății.

În condițiile în care prin intermediul excepției procesuale se urmărește declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii (de chemare în judecată, de apel, de recurs, etc) rezultă astfel că excepțiile procesuale vizează neregularități ale cererii de chemare în judecată ori încălcarea unor norme de procedură după care trebuie să se desfășoare judecata cererii.

În cazul în care susținerile părții nu se referă la neregularități ale însășii cererii de chemare în judecată, ci cu privire la alte chestiuni ce fac obiectul de cercetare în cadrul analizei cererii rezultă astfel că nu ne aflăm în prezența unei excepții procesuale, ci, de regulă, în prezența unui/unor motiv/motive de nelegalitate ale actului dedus judecății.

Există multe situații în care, din cauza lipsei de înțelegere și rigoare, părțile reclamante confundă excepția procesuală cu motivul de nelegalitate apt a conduce la admiterea cererii sale.

De exemplu, în materia plângerilor contravenționale de foarte multe ori se invocă „excepția nulității procesului verbal de contravenție”, deși obiectul plângerii contravenționale îl reprezintă chiar nulitatea acestui act. În astfel de situații aceste excepții de nulitate constituie în realitate motive de nulitate ale procesului verbal atacat, iar nu excepții procesuale, căci aceste motive de nulitate nu tind la respingerea cererii de chemare în judecată, ci la admiterea acesteia. Prin urmare, instanța nu trebuie să se pronunțe asupra acestor pretinse excepții de nulitate a procesului verbal prin dispozitiv, ci doar să le analizeze în considerente.

În același sens, în materia contestației la executare, atunci când se invocă neregularități privitoare la executarea silită, acestea au natura juridică a unor motive de nelegalitate privitoare la executarea silită sau la anumite acte de executare, neconstituind excepții procesuale în sensul art. 245 C proc civ deoarece nu tind către respingerea contestației la executare, ci către admiterea acesteia.

De exemplu, dacă s-a început executarea supra unei creanțe în privința căreia se împlinise termenul de prescripție a executării silite, contestatorul poate solicita anularea executării silite invocând motivul de nelegalitate al prescripției, iar nu invocând excepția prescripției dreptului la acțiune, căci finalitatea urmărită de el este admiterea contestației și anularea executării pentru motivul că era prescrisă executarea, iar nu respingerea ca prescrisă a contestației la executare!

Atunci însă când, în calea de atac, instanța invocă din oficiu pentru prima dată o excepție ce vizează însă cererea de chemare în judecată, iar nu însăși cererea privind exercitarea căii de atac, această „excepție” dobândește natura juridică a unui motiv de apel de ordine publică, căci obiectul căii de atac îl constituie hotărârea atacată și ea nu poate fi schimbată sau modificată decât ca efect al admiterii unui motiv de apel/recurs.

În acest sens, în raport cu prevederile art. 245, 476 și 479 alin. 1) teza finală C proc civ, atât timp cât excepția pusă în discuție tinde la schimbarea soluției pronunțată de prima instanță și cum schimbarea acestei soluții nu poate fi decât urmarea reținerii ca întemeiat a unui motiv de apel rezultă astfel că excepția invocată își pierde această natură juridică și devine motiv de apel, motiv asupra căruia instanța se pronunță odată cu examinarea celorlalte motive (nefiind admisibilă examinarea apelului în etape, respectiv, la un termen să se analizeze un motiv, iar la termen ulterioare alte motive).

Dacă însă excepția vizează cererea de exercitare a căii de atac ea își menține natura juridică întrucât o eventuală admitere a sa ar putea duce la anularea cererii de apel, la respingerea ca tardivă sau inadmisibilă a acestuia, fără consecințe pe planul soluției pronunțate de prima instanță.

De exemplu, dacă se invocă tardivitatea apelului, nulitatea apelului sub aspectul lipsei semnăturii sau a lipsei dovezii calității de reprezentant a celui care a exercitat apelul atunci soluția dată acestor excepții vizează în mod exclusiv soarta cererii de apel, fără a produce consecințe asupra soluției primei instanțe.” (Extras din considerentele deciziei civile nr. 479 din 21 iunie 2016 a Tribunalului Vrancea, www.rolii.ro)

Cuvinte cheie: >

Comentarii