Depunerea de către avocat în dosare execuționale a unor contracte de asistenţă juridică şi chitanţe ce nu atestă operaţiuni reale. Consecințe

23 ianuarie 2019 Drept Penal Jurisprudenta

Fapta avocatului de a depune în dosarele execuționale contracte de asistenţă juridică şi chitanţe ce nu atestă operaţiuni reale pentru ca executarea silită să poarte şi asupra plăţii onorariilor pretins neîncasate cu titlu de cheltuieli de executare, nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune.

Extras din considerentele deciziei nr. 156/A/2018 a ÎCCJ:

”Fapta care stă la baza acuzaţilor aduse inculpaţilor constă în aceea că au folosit, prin depunerea în dosarele execuţionale, contracte de asistenţă judiciară şi chitanţe ce nu atestă operaţiuni reale, partea civilă fiind executată silit inclusiv pentru sume ce reprezintă onorarii avocaţiale pretins fictive. (…)

Folosirea înscrisurilor falsificate într-un dosar execuţional ce face obiectul unei executări silite ar putea constitui o faptă prevăzută de legea penală subsumată infracţiunii de fals şi/sau uz de fals, iar nu infracţiunii de înşelăciune.

Concluzia rezultă din aceea că obiectul juridic al infracţiunii de înşelăciune îl constituie protejarea relaţiilor sociale de ordin patrimonial bazate pe încredere, în timp ce obiectul juridic al infracţiunii de fals este diferit şi se referă la proteguirea relaţiilor sociale în legătura cu valoarea încrederii publice acordate anumitor categorii de înscrisuri. În acelaşi sens, în practica instanţei supreme, s-a statuat că fapta avocatului de a depune la instanţa de judecată, în cadrul unui proces, chitanţe falsificate care atestă, în mod nereal, încasarea unor sume de bani cu titlu de onorariu, în scopul obligării părţii adverse de către instanţă, la plata cheltuielilor de judecată, nu întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 32 C. pen. rap. la art. 244 alin. (1) şi 2 C. pen., ci numai elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, întrucât infracţiunea de înşelăciune constituie o infracţiune contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii în cadrul unor relaţii cu conţinut patrimonial, iar inducerea în eroare a unei autorităţi nu se include în sfera relaţiilor protejate prin incriminarea înşelăciunii (decizia nr. 449/A din 8 decembrie 2015, publicată pe site-ul www.scj.ro).

Citeste mai mult  Rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare. Inadmisibilitatea cumulării executării în natură cu clauza penală stipulată numai pentru întârzierea la executare

Mai mult, în cazul infracţiunii de înşelăciune, bunul ce constituie folosul material injust iese din posesia sau detenţia subiectului pasiv şi intră în sfera de dispoziţie a făptuitorului ca rezultat al inducerii în eroare a acestuia, care astfel este determinat să ia o dispoziţie patrimonială păgubitoare. Or, în cauză, paguba nu apare ca un efect direct al amăgirii, ea nu provine dintr-un act de voinţă al executorul judecătoresc sau al părţii civile -debitor în procedura executării silite, ci din maniera abuzivă în care inculpaţii şi-au exercitat drepturile în cadrul acestei faze a procesului civil.

Astfel, inculpatul A. a depus în dosarele de executare chitanţe ce atestau onorarii pretins neîncasate pentru ca executarea să poarte şi asupra plăţii acestora cu titlu de cheltuieli de executare. Or, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Lege 188/2000 „Executorii judecătoreşti nu pot refuza îndeplinirea unui act dat în competenţa lor decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.”, dispoziţii ce coroborate cu cele prev. de art. 56 din acelaşi act normativ, potrivit cărora refuzul de a îndeplini atribuţiile prevăzute la art. 7 lit. b)-i) se motivează, dacă părţile stăruie în cererea de îndeplinire a acestora, rezultă că punerea în executare a unui titlu executoriu, atribuţie prev. de art. 7 lit. a) nu poate face obiectul unui refuz.

Citeste mai mult  Legitima apărare. Proporționalitatea apărării cu gravitatea atacului

În conformitate cu art. 622 alin. (3) C. proc. civ., executarea silită are loc până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, precum şi a cheltuielilor de executare, onorariul avocatului în faza de executare silită, fiind una din cheltuielile enumerate expres de art. 669 alin. (3) C. proc. civ. De asemenea, art. 669 alin. (4) C. proc. civ. statuează în sensul că:

„Sumele datorate ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin încheiere, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condiţiile legii. Aceste sume pot fi cenzurate de instanţa de executare, pe calea contestaţiei la executare formulate de partea interesată şi ţinând seama de probele administrate de aceasta…”.

Aşa cum rezultă din interpretarea literară a textelor incidente, doar instanţa de executare este îndrituită a verifica şi cenzura cuantumul onorariilor solicitate în cuprinsul cheltuielilor de executare potrivit criteriilor reglementate de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.”

Având natura juridică de mijloace de probă, înscrisurile (chitanţele) depuse de inculpat în dosarele de executare sunt producătoare de consecinţe juridice, fiind prezumate ca atestă plata onorariilor consemnate în cuprinsul acestora, până la proba contrară.

Citeste mai mult  Eroarea de fapt - cauză de neimputabilitate. Condiții

Ca atare, dispoziţiile legale aplicabile în procedura executării silite nu confereau executorului judecătoresc posibilitatea de a refuza punerea în executare a cheltuielilor de executare, implicit a onorariului avocaţial, dar nici reducerea acestora, chiar şi în contextul în care acesta ar fi sesizat caracterul exorbitant, nejustificat de mare în raport cu debitul principal al acestuia, ceea ce probabil s-a şi întâmplat, disproporţia fiind una vădită, aptă de a genera suspiciuni cel puţin cu privire la scopul urmărit prin solicitarea respectivelor onorarii. Inducerea în eroare, ca element constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune, lipseşte în contextul în care executorul nu a procedat la includerea cheltuielilor de executare constând în onorariul avocaţial şi la punerea în executare inclusiv a acestei sume de bani ca rezultat al amăgirii sale asupra realităţii acestei cheltuieli, ci în urma respectării dispoziţiilor legale incidente de la care nu avea posibilitatea să deroge. Ca atare, fapta, astfel cum este descrisă în actul de sesizare, ce constituie obiectul judecăţii aşa cum este definit de art. 371 C. proc. pen., nu este prevăzută de legea penală. Conduita inculpatului A. s-ar putea subsuma infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, însă analiza elementelor de fapt şi de drept privind angajarea răspunderii penale pentru aceasta excede obiectului judecăţii, în contextul în care acuzaţia a fost formulată explicit doar sub aspectul inducerii în eroare prin folosirea de mijloace frauduloase, fără o acuzaţie distinctă sub aspectul falsificării înscrisurilor sub semnătură privată, folosite în vederea producerii unei consecinţe juridice.(ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 156/A/2018, www.scj.ro)

Cuvinte cheie: > > > > >