În Monitorul Oficial cu numărul 400 din 26 mai 2016 a fost publicată Decizia ICCj nr. 9/2016 privind examinarea sesizării formulate de Tribunalul Braşov – Secţia I civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: modul de interpretare a dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul de a şti dacă acestea permit reprezentarea convenţională a persoanelor juridice în faţa instanţelor de judecată printr-un mandatar persoană juridică, inclusiv formularea cererii introductive de instanţă printr-o astfel de persoană juridică, respectiv prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă.
”Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că dispoziţia legală cu privire la care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile nu poate fi interpretată decât în sensul limitării reprezentării convenţionale a persoanelor juridice în faţa instanţelor de judecată exclusiv prin avocat sau consilier juridic, doctrina în materie fiind unanimă în acest sens.
Soluţia legislativă conţinută în art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu este întru totul nouă, ci constituie particularizarea unei soluţii de principiu statuate în sistemul nostru juridic anterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată (2), cu modificările ulterioare, cu privire la problema admisibilităţii desfăşurării de către societăţi a activităţilor de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică. În acest sens, prin Decizia nr. XXII din 12 iunie 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 20 noiembrie 2006, s-a stabilit că: „cererile de autorizare a constituirii şi de înmatriculare a societăţilor comerciale de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică sunt inadmisibile”.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut că activităţile juridice de consultanţă, de reprezentare şi asistenţă juridică, precum şi de redactare de acte juridice, inclusiv a acţiunilor introductive în instanţă, cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor, apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice, în raporturile cu autorităţile publice, cu instituţiile şi cu orice persoană română sau străină, constituie, după caz, activităţi specifice profesiei de avocat, reglementate în art. 3 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată (2), cu modificările ulterioare, profesiei de notar public [art. 8, 9 şi 10 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, republicată (3)] sau celei de executor judecătoresc (art. 7 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare).
De asemenea, anumite activităţi juridice, cum sunt cele de reprezentare juridică, de redactare a unor acte juridice, de formulare de acţiuni, de exercitare şi motivare a căilor de atac, pot fi îndeplinite de consilierii juridici, dar prestarea unor astfel de activităţi le este permisă numai în condiţiile reglementate prin art. 1-4 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, cu completările ulterioare, adică în calitatea lor de funcţionari publici sau de angajaţi, cu contract individual de muncă, la o persoană juridică de drept public sau privat.
Având în vedere că activităţile menţionate nu se încadrează în categoria faptelor de comerţ, prin raportare la dispoziţiile art. 3 şi 4 din Codul comercial (în vigoare la data pronunţării deciziei în interesul legii), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că acestea nu pot fi exercitate de societăţi constituite cu un asemenea obiect, cererile de autorizare a constituirii şi de înmatriculare a unor astfel de societăţi fiind inadmisibile.
Raţionamentul cuprins în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 485 din 23 iunie 2015, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a II-a, art. 84 alin. (2), precum şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs de către persoanele juridice prin avocat sau consilier juridic, nu poate fi aplicat mutatis mutandis în privinţa prevederilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, deoarece, în acest din urmă caz, textul priveşte exclusiv limitarea reprezentării convenţionale a persoanei juridice în faţa instanţei de judecată, fără a afecta regimul juridic al reprezentării legale şi fără a transforma obligaţia reprezentării şi asistării prin consilier juridic sau avocat într-o condiţie de admisibilitate a acţiunii sau într-o piedică în calea accesului la justiţie.
În acest sens, art. 209 alin. (1) din Codul civil prevede că persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor. În lipsa organelor de administrare, până la data constituirii acestora, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop, aşa cum prevede art. 210 alin. (1) din Codul civil.
Întrucât limitarea prevăzută de art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă intervine numai în situaţia în care persoana juridică optează pentru reprezentare convenţională în faţa instanţei, caz în care îşi poate alege reprezentantul doar dintre categoriile prevăzute de textul menţionat, rezultă că, în lipsa reprezentării convenţionale, drepturile procesuale ale persoanei juridice pot fi exercitate prin reprezentantul legal.
Contractul de mandat încheiat între două persoane juridice produce efecte doar în planul dreptului material, nu şi în planul dreptului procesual, guvernat, în materia reprezentării, de norme legale imperative.
Folosirea adverbului „numai” din textul art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă subliniază exclusivitatea modalităţii de reprezentare convenţională a persoanelor juridice în faţa instanţelor, ce poate fi realizată doar de cele două categorii de reprezentanţi nominalizaţi de text. Această concluzie reiese şi din sintagma „în condiţiile legii”, care face trimitere la legile ce reglementează profesiile de consilier juridic şi avocat.
Activitatea de reprezentare convenţională în faţa instanţelor de judecată este o activitate necomercială, rezervată prin lege avocaţilor şi consilierilor juridici. Or, dacă s-ar agrea ideea ca o persoană juridică să fie reprezentată de o altă persoană juridică, s-ar ajunge la concluzia, de neacceptat, că reprezentarea în sine ar putea constitui obiect de activitate al mandatarului.
Având în vedere caracterul imperativ al normei de procedură, interpretarea potrivit căreia persoana juridică ar putea fi reprezentată în faţa instanţei printr-o altă persoană juridică, inclusiv sub aspectul formulării cererii de chemare în judecată, este lipsită de fundament legal.
De asemenea nu poate fi primită nici interpretarea potrivit căreia cererea de chemare în judecată ar putea fi formulată şi semnată de consilierul juridic sau avocatul persoanei juridice mandatare, deoarece art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă are în vedere consilierul juridic sau avocatul angajat de parte, şi nu de reprezentantul convenţional.
În ce măsură soluţia legislativă conţinută în 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă este de natură a încălca dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare (astfel cum se susţine în motivarea apelului ce formează obiectul judecăţii în cauza în care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile) constituie o problemă de constituţionalitate care nu poate fi rezolvată în cadrul mecanismului reglementat de art. 519 – 521 din Codul de procedură civilă. Fiind învestită în apel cu argumente ce vizează neconstituţionalitatea prevederilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanţa ar fi trebuit să analizeze posibilitatea sesizării instanţei de contencios constituţional, singura competentă să se pronunţe cu privire la contrarietatea art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă în raport cu Legea fundamentală.
Învestit cu o cauză similară, Tribunalul Bacău – Secţia a II-a, prin Încheierea din 15 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 11.247/180/2015, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dosarul fiind în curs de soluţionare.
În ceea ce priveşte invocarea în motivarea apelului declarat de mandatar a prevederilor art. 810 din Codul civil, potrivit cărora „administratorul poate sta în justiţie pentru orice cerere sau acţiune referitoare la administrarea bunurilor şi poate interveni în orice cerere sau acţiune având drept obiect bunurile administrate”, se constată că din actul de sesizare nu rezultă că soluţionarea pe fond a cauzei ar depinde de modul de interpretare a acestui text legal, nefiind astfel întrunită una dintre condiţiile de admisibilitate a sesizării.
Astfel, atât prin Încheierea din 28 octombrie 2015 a Judecătoriei Braşov, prin care s-a anulat cererea de învestire cu formulă executorie, precum şi prin Încheierea din 7 ianuarie 2016 a Tribunalului Braşov – Secţia I civilă, prin care s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea chestiunii de drept, instanţele au calificat raportul juridic existent între S.C. E.K.R. SRL şi creditoarea N.C.S.L. ca fiind unul de mandat, nu un raport juridic născut dintr-o convenţie de administrare a bunurilor altuia, supus prevederilor titlului V „Administrarea bunurilor altuia” din cartea a III-a „Despre bunuri” a Codului civil.
În cadrul procedurii prevăzute de art. 519-521 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu poate cenzura temeinicia acestei calificări (care ar presupune efectuarea unor verificări de fapt şi analizarea probatoriului administrat în cauză), deoarece altfel s-ar transforma în instanţă de control judiciar, contrar scopului şi limitelor procedurii care reglementează pronunţarea hotărârii prealabile, axată exclusiv pe „dezlegarea unor chestiuni de drept”.
În măsura în care situaţia concretă din speţă va releva existenţa în cauză a unui raport juridic de administrare a bunurilor altuia, instituţia reprezentării nu mai este guvernată de prevederile art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care constituie norma generală în materia reprezentării convenţionale în faţa instanţelor de judecată a persoanei juridice, ci de dispoziţiile speciale ale art. 810 din Codul civil, care instituie un caz de reprezentare legală, conferind administratorului dreptul de a sta în justiţie pentru orice cerere sau acţiune referitoare la administrarea bunurilor altuia.”
Cuvinte cheie: avocat > consilier juridic > dezlegare chestiune de drept > persoana juridica > reprezentare conventionala
