Divorțul nu poate face obiectul medierii

1 august 2017 Drept Civil Jurisprudenta

Acțiunea prin care se urmărește consfințirea înțelegerii părților cuprinsă într-un acord de mediere, având ca obiect divorțul prin acordul soților, printr-o hotărâre judecătorească de expedient întemeiată pe dispozițiile art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 nu este posibilă, întrucât divorțul este o acțiune personală care privește statutul persoanei, aceasta neputând face obiectul medierii potrivit alin. (4) al art. 2 din aceeași lege.

În acest sens, printre neînțelegerile dintre soți care pot face obiectul medierii, menționate în art. 64 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, se numără doar cele privind continuarea căsătoriei, nu si divorțul.

De asemenea, divorțul nu figurează printre cauzele limitativ prevăzute de aceeași lege a medierii în alin. 1 al art. 64, în care acordurile de mediere pot îmbrăca forma unor hotărâri de expedient.

Art. 64 alin.2 al Legii nr. 192/2006 face referire la „înțelegerea soților cu privire la desfacerea căsătoriei”, însă considerăm că face trimitere la înțelegerea cu privire la modalitatea desfacerii căsătoriei, nu la realizarea divorțului în forma acordului de mediere.

O dovadă certă în acest sens o constituie faptul că legea stabilește că un astfel de acord de mediere nu poate fi depus decât la instanța competentă să pronunțe divorțul.

Spiritul legii este în sensul de a se acorda posibilitatea instanței care va pronunța divorțul de a avea în vedere înțelegerea soților cu privire atât la modalitatea în care vor divorța, cât si cu privire la soluționarea capetelor de cerere accesorii.

Divorțul este o acțiune personală, care privește statutul persoanei, aceasta neputând face obiectul medierii potrivit alin. (4) al art. 2 din Legea nr. 192/2006.

În acest sens, constatăm că în cadrul art. 64 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator se prevăd limitativ neînțelegerile dintre soți care pot fi soluționate prin mediere, respectiv: continuarea căsătoriei; partajul de bunuri comune; exercițiul drepturilor părintești; stabilirea domiciliului copiilor; contribuția părinților la întreținerea copiilor; orice alte neînțelegeri care apar în raporturile dintre soți cu privire la drepturi de care ei pot dispune potrivit legii.

Printre acestea nu se numără, așadar, divorțul, care poate fi dispus doar de instanță, în condițiile legii.

Prin urmare, sesizarea instanței nu poate fi făcută decât printr-o cerere de desfacere a căsătoriei, iar nu printr-o cerere de omologare a acordului de mediere cu privire la divorțul părților.

Însă, instanța va putea avea în vedere înțelegerea părților cuprinsă în acordul de mediere încheiat, atât cu privire la forma divorțului, cât si cu privire la soluționarea cererilor accesorii acestuia, în cadrul soluționării procesului în care a fost legal sesizată cu desfacerea căsătoriei.

Mai mult, în etapa de regularizare a cererii instanța nu poate interveni, întrucât dacă ar pune în vedere părților să își precizeze obiectul cererii, ar însemna, de fapt, o solicitare a schimbării obiectului acesteia, ceea ce nu este posibil în această etapă procedurală (obiectul cererii formulate de părți fiind „consfințire acord mediere”).

Însă, la soluționarea cauzei, dacă acordul de mediere privește desfacerea căsătoriei, instanța nu va putea să ia act de acesta, în temeiul art. 438-411 Cod procedură civilă și art. 59 alin. (2) coroborat cu art. 2 alin. (4) din Legea nr. 192/2006 și să pronunțe o hotărâre de expedient, având în vedere caracterul personal al cererii, care privește statutul civil al părților.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, instanța va respinge cererea de pronunțare a unei hotărâri de expedient ca inadmisibilă.” (Judecătoria Pitești, Sentința civilă nr. 8140/20 decembrie 2016, definitivă prin neapelare, www.rolii.ro)

În același sens: Judecătoria Ploiești

Cuvinte cheie: >

Comentarii