Dreptul martorului de a nu se autoincrimina

28 august 2017 Drept Penal Jurisprudenta

”Privilegiul împotriva autoincriminării este principiul conform căruia statul nu poate obliga un suspect să coopereze cu acuzarea prin oferirea de probe ce l-ar putea incrimina.

În condițiile ascultării unei persoane în calitate de martor, sub prestare de jurământ și, mai ales, sub sancțiunea penală a săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări care l-ar putea incrimina, C.E.D.O. a elaborat așa-zisa „teorie a celor trei alegeri dificile cu care se confruntă persoana”, conform căreia nu este natural să i se ceară presupusului făptuitor să aleagă între a fi sancționat pentru refuzul său de a coopera, să furnizeze autorităților informații incriminatoare sau să mintă și să riște să fie condamnat pentru aceasta (cauza Weh contra Austria, 2004).

C.E.D.O. a afirmat constant în jurisprudența sa că dreptul la un proces echitabil în cauze penale include „dreptul, pentru orice „acuzat” în sens autonom pe care art. 6 îl atribuie acestui termen, de a păstra tăcerea și de a nu încerca să contribuie la propria sa incriminare” (cauza Funke v. Franța, 25 februarie 1993).

Privilegiul împotriva autoincriminării și dreptul acuzatului de a păstra tăcerea, garanții implicite ale dreptului la un proces echitabil, au fost examinate, în mai multe cauze aflate pe rolul C.E.D.O. (J.B contra Elveția, 2001, IJL GMR și AKP contra Marii Britanii, 2000, Kansal contra Marii Britanii, 2004, Jalloh contra Germaniei, 2006, Weh contra Austria, 2004, Allan contra Marii Britanii, 2002, Muray contra Marii Britanii, 1996, Serves contra Franței, 1997), fiind constant relevată necesitatea interzicerii utilizării oricăror mijloace de constrângere în scopul obținerii de probe, împotriva voinței acuzatului, precum și faptul că, față de caracterul autonom al noțiunii de „acuzație în materie penală”, trebuie considerat că și martorul se bucură de acest drept în măsura în care prin declarația pe care o face s-ar putea autoincrimina.

Și în jurisprudența instanței supreme a fost afirmat principiul potrivit căruia, în cazul în care o persoană, după ce a fost ascultată ca martor în cursul procesului penal, este trimisă în judecată, pentru o infracțiune în legătură cu cea care face obiectul judecății, ea pierde calitatea de martor, devenind inculpat și nu mai poate fi trasă la răspundere pentru afirnațiile neadevărate făcute cu ocazia ascultării sale în calitate de martor (Decizia penală nr. 1975/1979, Tribunalul Suprem, secția penală).

Toate aceste rațiuni se regăsesc în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (Secția penală, decizia penală nr. 213/2015).

Codul de procedură penală a preluat principiile afirmate în jurisprudența C.E.D.O., în dispozițiile art. 118 Cod de procedură penală care reglementează „Dreptul martorului de a nu se acuza”, prevăzând că declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. (…)

Privilegiul împotriva autoincriminării înlătură posibilitatea ca persoana implicată într-o faptă penală, audiată inițial ca martor în cauză, să fie pusă în situația să aleagă între a coopera cu anchetatorii, a răspunde și a furniza acestora informații incriminatoare (martorul riscând astfel să fie tras la răspundere pentru activitățile infracționale în legătură cu care este întrebat și în care a fost implicat) și a refuza o astfel de cooperare, refuzând să furnizeze informații sau mințind (martorul riscând să fie astfel tras la răspundere pentru mărturie mincinoasă, datorită refuzului său de a coopera sau de a spune adevărul).

În doctrină și jurisprudență s-a arătat, cu valoare de principiu, că dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârșirea unei infracțiuni, face afirmații neadevărate sau, cu intenție, trece sub tăcere anumite împrejurări esențiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârși infracțiunea de mărturie mincinoasă.

În realitate, o asemenea persoană nu mai este un martor deoarece el nu poate apărea în aceasta calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal. Într-o asemenea situație, martorului nu i se mai poate cere să fie obiectiv, în același timp în care deasupra sa planează sancțiunea penală.

Într-o astfel de situație, persoana implicată într-o faptă penală, audiată inițial ca martor în cauză, nu poate fi trasă la răspundere penală decât pentru activitățile infracționale în care a fost implicată, excluzându-se o răspundere suplimentară sau alternativă a acesteia pentru mărturie mincinoasă în legătură cu declarația de martor dată, căreia îi va fi aplicabilă întotdeauna dispoziția art. 118 Cod de procedură penală.” (Extras din considerentele Deciziei penale nr. 22/2017 a Curții de Apel Oradea, www.rolii.ro)

Cuvinte cheie: > >

Comentarii