Exercitarea autorității părintești de către bunică. Condiții

28 august 2015 Drept Civil Jurisprudenta

Potrivit art.397 C.civ. autoritatea părintească se exercită şi după divorţ de ambii părinţi în comun, ceea ce înseamnă că drepturile şi îndatoririle părinteşti care privesc atât persoana cât şi bunurile copilului aparţin în continuare în mod egal ambilor părinţi, aceştia exercitându-le numai în interesul superior al copilului şi fiind răspunzători pentru creşterea acestora, deoarece ei au în primul rând îndatorirea de creştere şi educare a copiilor lor minori.

De la această regulă codul civil actual a prevăzut excepţii reglementate de dispozițiile art.398 şi 399 C.civ., adică autoritatea părintească poate fi exercitată de către un singur părinte aşa cum arată art.398 C.civ. şi art.399 C.civ.
Acest ultim text arată că în mod excepţional instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul minorului la rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimţământul acestora sau într-o instituţie de ocrotire. Acestea exercită drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copiilor.

Se constată astfel că dispozițile art. 399 din Noul Cod civil reglementează situaţia de excepţie în care instanţa de divorţ dispune ca autoritatea părintească să fie exercitată de alte persoane, însă textul nu prevede în ce ipoteze s-ar putea lua o astfel de măsură gravă, mărginindu-se să menţioneze că ea poate fi luată doar în mod excepţional.
În contextul noului cod civil aceasta este o măsură similară celei prevăzute de art.42 alin.2 C.fam, astfel încât doctrina şi jurisprudenţa dezvoltate pe baza textului menţionat pot fi valorificate şi în interpretarea acestor dispoziţii.

Astfel, măsura excepţională prevăzută de acest articol ar putea fi luată numai în cazul în care comportamentul sau imoralitatea părinţilor ar impune-o cu necesitate, neglijenţa manifestă a părinţilor faţă de copii, violenţa faţă de aceştia, conduita imorală ar putea constitui astfel de motive.

Cu alte cuvinte, trebuie să se constate că exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi sau de către unul singur dintre ei nu este în interesul superior al copilului. În orice caz simplul ataşament al minorului faţă de alte persoane, de bunica paternă cum este cazul în speţa de faţă, precum şi ataşamentul acesteia faţă de minor, nu constituie motive suficiente pentru care instanţa să dispună exercitarea drepturilor părinteşti de către reclamantă.

Din probele administrate la dosarul cauzei a rezultat într-adevăr că minorul se află în prezent la domiciliul bunicii paterne, care se ocupă în mod exclusiv de creşterea şi educarea acestuia, că pârâta, mama minorului nu l-a vizitat de o perioadă considerabilă de timp, că tatăl acestuia lucrează la o societate comercială care are contracte atât în ţară şi în străinătate, presupunând deplasarea acestuia pe perioade diferite de timp,dar şi că nici unul dintre părinţi nu contribuie la creşterea acestui minor.

Este adevărat că martorii au relevat existenţa unei legături strânse între bunica reclamanta şi minor,  însă instanţa nu va putea dispune exercitarea autorităţii părinteşti de către aceasta, având în vedere că dispozițiile art. 399 NCC prevăd în mod imperativ că instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul minorului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, din moment ce o asemenea solicitare, cu referire expresă la plasament, nu a fost formulată de către reclamantă.

Totodată, se reţine că nu s-a dovedit în cauză comportamentul sau imoralitate părinţilor, precum nici neglijenţa părinţilor faţă de minor.
Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 399 NCC, tribunalul va respinge cererea formulată de reclamantă privind exercitarea autorităţii părinteşti cu privire la minor. (Tribunalul Gorj, Decizia nr. 309/2015, portal.just.ro)

Cuvinte cheie: > >

Comentarii