ÎCCJ a sesizat CCR cu privire la unele modificări aduse NCPC

11 iunie 2018 Noutati legislative

Vineri, 8 iunie 2018, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,prin Hotărârea nr.6 din 8 iunie 2018, au sesizat Curtea Constituțională asupra aspectelor de neconstituționalitate cuprinse în Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative.

Potrivit sesizării, din perspectiva clarităţii, a preciziei şi a previzibilităţii, dispoziţiile art. I pct. 37 (modificarea art. 402 din Codul de procedură civilă) şi pct. 58 (modificarea art. 497 din Codul de procedură civilă) din Legea pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative (PLx nr. 346/2018) nu întrunesc exigenţele art. 1 alin. (5) din Constituţie. În
acest sens:

– Art. I pct. 37 modifică partea finală a dispoziţiilor art. 402 din Codul de procedură civilă, referitoare la pronunţarea hotărârii, în sensul că hotărârea „se poate pronunţa prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.” Pronunţarea hotărârii „prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei” nu permite stabilirea, cu precizie, a momentului pronunţării hotărârii, creând incertitudini cu privire la acest moment, în condiţiile în care legea atribuie momentului pronunţării hotărârii, în unele cazuri, funcţia de moment iniţial al curgerii termenelor pentru exercitarea unor căi de atac.

Opţiunea legiuitorului de a introduce o modalitate alternativă de pronunţare a hotărârii implică adoptarea unei reglementări care să permită determinarea, în mod exact, a momentului pronunţării şi care să prezinte nivelul de precizie pe care îl asigură reglementarea pronunţării hotărârii în şedinţă publică. Or, referirea la „punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei” este insuficientă pentru a permite determinarea exactă a momentului pronunţării, cu efecte negative pe planul drepturilor a căror exercitare este legată de acest moment, conform legii.

– Art. I pct. 58 modifică partea iniţială a dispoziţiilor art. 497 din Codul de procedură civilă, referitoare la soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs, în sensul că instanţa supremă, „în caz de casare, trimite, o singură dată în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată.” Din dispoziţiile art. 497 din Codul de procedură civilă, în forma modificată, nu se înţelege, cu claritate, care este soluţia adoptată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ipoteza în care instanţa supremă a pronunţat o soluţie de casare cu trimitere şi se impune o nouă soluției de casare, din cauza insuficienţei probatoriilor, în detrimentul respectării dreptului la apărare. Omisiunea legiuitorului de a eglementa soluţia care poate fi pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în această ipoteză, element esenţial în reglementarea căii extraordinare de atac a recursului, determină încălcarea standardelor de previzibilitate impuse de jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Textul integral al Hotărârii nr.6 din 8 iunie 2018 poate fi consultat AICI.

Cuvinte cheie: > >

Comentarii