Infracțiunea de înșelăciune

28 februarie 2018 Drept Penal

Conform art. 244 alin. 1,2 Cod penal, constituie infracțiune de înșelăciune, inducerea în eroare a unei persoane prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă.

Urmarea imediată sau rezultatul socialmente periculos reprezintă o componentă a laturii obiective a infracțiunii, fiind definită ca rezultatul pe care trebuie să-l producă acțiunea sau inacțiunea prin care s-a realizat elementul material, o urmare de care depinde existența laturii obiective și deci a infracțiunii. Urmarea imediată la infracțiunile contra patrimoniului constă într-o atingere adusă relațiilor patrimoniale, de regulă, sub forma unei daune, a unui prejudiciu. În cazul infracțiunii de înșelăciune, pentru ca urmarea imediată să aibă eficiență în conținutul infracțiunii, trebuie să fie îndeplinită o cerință esențială, și anume să se fi pricinuit o pagubă[1] și care trebuie dovedită ca o condiție de existență a incriminării[2].

Pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune este necesar ca acțiunea de inducere în eroare prin care s-a realizat elementul material să fi avut ca urmare imediată crearea unei situații de fapt contrară celei care ar fi trebuit să existe dacă nu s-ar fi săvârșit acțiunea de amăgire, situație care a produs o pagubă patrimoniului, ca o consecință a unei decizii patrimoniale luate de cel indus în eroare la care nu ar fi consimțit dacă ar fi cunoscut adevărul.

Existența pagubei pretinsă de art. 244 C.pen. îmbracă două forme, alternative sau cumulate: o pagubă materială efectivă (damnum emergens) sau pierderea ori neproducerea unui venit așteptat în mod întemeiat și obișnuit (lucrum cessans)[3].

Producerea unei pagube are corespondentul în (îi corespunde) folosul material injust urmărit de făptuitor prin inducerea în eroare a victimei[4], iar între folosul material care îl privește pe făptuitor sau pe un altul și paguba produsă victimei există o intercondiționare[5]. Nu trebuie făcută confuzie între pagubă și scop material și injust urmărit, chiar dacă de regulă realizarea lui o implică, deoarece este posibil ca prin inducerea în eroare să se producă o pagubă, dar să nu existe infracțiunea de înșelăciune dacă fapta nu a fost săvârșită în scopul obținerii unui folos material injust pentru făptuitor sau altul[6].

Mai este necesar ca la infracțiunea de înșelăciune urmarea socialmente periculoasă să fie imediată, adică paguba să fie rezultatul nemijlocit al acțiunii de inducere în eroare și nu un rezultat mijlocit. Nu se poate vorbi de pagubă în cazul în care există doar o stare de pericol pentru patrimoniu, deoarece infracțiunea de înșelăciune nu este o infracțiune de pericol, ci de rezultat[7].

Indiferent de modalitatea normativă în care se săvârșește infracțiunea de înșelăciune, urmarea imediată a laturii obiective constă în producerea unui prejudiciu material persoanei înșelate, iar în absența unor acțiuni menite să producă o pagubă materială, fapta nu constituie infracțiunea de înșelăciune[8].

Legătura de cauzalitate se înfățișează ca un raport dintre acțiunea voluntară infracțională și rezultatul socialmente periculos[9], cu mențiunea că raportul de cauzalitate răspunde la întrebarea dacă rezultatul pedepsibil constituie sau nu efectul acțiunii subiectului[10]. Legătura de cauzalitate există în conținutul oricărei infracțiuni, însă cercetarea acesteia se impune în cazurile în care, pentru existența infracțiunii, este necesar ca prin acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să se producă un rezultat material, cerut expres de norma de incriminare. Chiar dacă raportul de cauzalitate nu apare menționat explicit în norma de incriminare a infracțiunii de înșelăciune, necesitatea stabilirii lui se deduce din cerința ca acțiunea să aducă atingere valorii ocrotite de legea penală, ceea ce presupune constatarea faptului că vătămarea suferită de această valoare este consecința acțiunii[11].

O acțiune ilicită și o urmare socialmente periculoasă, chiar dacă ar corespunde perfect faptei și urmării prevăzute de conținutul juridic al unei infracțiuni (în cazul acesta, al infracțiunii de înșelăciune) nu pot fi elemente constitutive ale acesteia decât dacă sunt unite printr-o legătură cauzală, iar fără legătura de cauzalitate nu se realizează unitatea elementelor laturii obiective, nu poate exista latura obiectivă și nici latura subiectivă a infracțiunii, nu poate exista infracțiune[12]. Astfel, la infracțiunea de înșelăciune acțiunea de amăgire corespunzătoare elementului material cerut de norma de incriminare este cauza urmării imediate prevăzute explicit în normă (paguba produsă), iar aceasta din urmă este efectul celei dintâi.

Pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune trebuie să se constate că există o legătură de la cauză la efect între acțiunea de amăgire (elementul material) și urmarea imediată (pagubă produsă), iar dacă situația de fapt patrimonial păgubitoare este datorată altei cauze decât acțiunii de amăgire, ea nu constituie urmarea imediată a acestei acțiuni fiindcă lipsește legătura de cauzalitate[13].

Legătura de cauzalitate în cazul infracțiunii de înșelăciune rezultă din însăși realizarea acțiunilor incriminate, iar dacă situația de fapt patrimonială este datorată altei cauze decât acțiunii de inducere în eroare, ea nu este urmarea imediată a acestei acțiuni, fiindcă lipsește legătura de cauzalitate[14]. Astfel, această legătură de cauzalitate rezultă din împrejurările de fapt ale infracțiunii. Aprecierea existenței raportului de cauzalitate în cazul înșelăciunilor depinde foarte mult de situația concretă care trebuie analizată, având în vedere varietatea situațiilor de fapt, stabilirea în mod corect a raportului de cauzalitate între fapta și rezultatul conferind legitimitate hotărârilor pronunțate. Importanța stabilirii raportului de cauzalitate în cazul infracțiunilor de înșelăciune este cu atât mai mare cu cât practica a arătat că există foarte multe modalități în care pot fi aduse atingeri patrimoniului prin astfel de fapte.

Legătura de cauzalitate în săvârșirea infracțiunilor nu se limitează numai la raportul de cauzalitate fizică, ci se întregește și printr-o legătură de ordin psihic, inerentă tuturor manifestărilor umane, acest aspect privind latura subiectivă[15]; iar la infracțiunea de înșelăciune legătura psihică rezultă din constatarea vinovăției.

Privitor la latura subiectivă, autorul infracțiunii de înșelăciune cunoaște și dorește să inducă în eroare și să producă o pagubă, fiind motivat de dorința de a obține un folos[16].

În cazul infracțiunii de înșelăciune, intenția este calificată prin scop, adică cel de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust, în sensul că este obținut pe nedrept un folos la care făptuitorul nu este îndreptățit[17].

Acest scop apare cu rolul de a caracteriza intenția cu care trebuie să acționeze făptuitorul pentru a exista infracțiunea de înșelăciune și astfel apare în conținutul normei ca element constitutiv al laturii subiective, atribuind caracter calificat intenției care stă la baza faptei. Scop devine o finalitate care se situează în afara momentului producerii rezultatului, iar această finalitate trebuie urmărită de subiect pentru a exista poziția subiectivă cerută de lege[18].

S-a susținut[19] că, de cele mai multe ori, cuvântul scop este folosit de legiuitor cu sensul de finalitate situată în afara infracțiunii și, în aceste cazuri, inclusiv în cazul infracțiunii de înșelăciune, el reprezintă o cerință esențială atașată elementului subiectiv. Folosul material injust apare cel mai adesea ca scop al acțiunii sau inacțiunii antipatrimoniale a făptuitorului, de aceea acesta va răspunde pentru dol calificat (intenție calificată prin scop)[20].

Prin folos material se înțelege orice profit, avantaj care poate fi evaluat în bani și care, atunci când este realizat, duce la creștere sau consolidarea patrimoniului, iar acest folos este injust atunci când nu există nicio îndreptățire[21].

Folosul nu dobândește caracter injust prin faptul că acesta a fost obținut prin inducerea în eroare a subiectului pasiv[22]. A considera altfel, ar presupune că prin simpla acțiune de inducere în eroare orice folos material ce este just, legitim, devine injust prin actul asocierii sale cu manoperele dolosive, angajate în mod neinspirat de către făptuitor pentru asigurarea folosului său material, de altfel, legitim în fond. Totodată, dacă s-ar admite această “contaminare” ope legis a folosului material prin simplul fapt al asocierii cu acțiuni de inducere în eroare, norma de incriminare (inducerea în eroare (…) în scopul de a obține (…) un folos patrimonial injust) devine superfluă înfrângând caracterul precis, de strictă interpretare a legii penale, iar orice acțiune de inducere în eroare prin folosirea de acte false în scopul obținerii unui folos material ar angaja răspunderea penală pentru un concurs de infracțiuni – înșelăciune și fals – , fără distincție.

Pentru existența infracțiunii de înșelăciune în convenție nu poate fi suficientă știința că se săvârșește o acțiune de inducere sau menținere în eroare cu ocazia încheierii sau executării unui contract și că fără acea acțiune de amăgire contractul nu ar putea fi încheiat sau socotit ca fiind executat, ci este necesar ca fapta să fie săvârșită cu scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust[23].

_________

[1] I.Gh. Gorgăneanu, Infracțiunea de înșelăciune, Casa de editură și comerț Scaiul SRL, București 1993, p.72

[2] G. Antoniu, Urmarea imediată. Contribuții la clarificarea conceptului în RDP nr. 1/1999, p.35

[3] Tr. Pop în G.g. Rătescu ș.a. Codul penal Regele Carol al II lea adnotat, editura Socec, București 1937, p.553; P. Dumitrescu, Studiu comparativ de drept prusian și român, tipografia aurora și legătoria de cărți D_, București, 1915, p.113; P. Pastion, M.I. Papadopolu, Codul penal adnotat, ed. Librăriei Socec&comp, București 1922, p. 620

[4] V. Pașca, Drept penal special, ed. Universul Juridic, București 2010, p.190; Gh. Ivan, Drept penal. Partea specială, Ed. CH Beck, București 2009, p.299

[5] A. Filipaș, Drept penal român. Partea specială, ed. Universul juridic, București 2008, p.368

[6] H. Diaconescu, Drept penal. Partea specială, v.I., ed. Lumina Lex, București, 2005, p.416; și în dreptul francez, cu privire la infracțiunea de înșelăciune , se arată că nu trebuie făcută confuzie între noțiunea de prejudiciu și cea de profit realizat de autorul faptei, cele două fiind noțiuni independente. M.L. Rassat, Droit penal special: infracțions du code penal, ed. Dalloz, Paris 2011. p.194

[7] E.A.Donna, J.E. de la Fuente, Aspetos generales del tipo penal de estafa, în revista Latinoamericana de Derecho nr. 1/2004, formă electronică, p.81

[8] Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 2384/1973 în C. Duvac, Înșelăciunea în noul Cod penal în vol. Sesiunii de comunicări științifice Justiție, Stat de Drept și Cultură Juridică, ed. Universul juridic, București 2011, p. 809. Gh. Diaconescu, Infracțiunile în Codul penal român, v.I., ed. Oscar Print București 1997, p. 434; Gh. Diaconesu, C. Duvac, Tratat de drept penal. Partea specială, ed. CH Beck, București 2009, p. 283

[9] G. Antoniu, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, ed. Științifică, București 1968, p. 50

[10] Idem, p. 188

[11] Raportul de cauzalitate nu cunoaște o reglementare legală, însă, prin excepție, art. 40 alin. 1 C.pen. italian prevede că nimeni nu poate fi pedepsit pentru o faptă prevăzută de lege ca infracțiune dacă urmarea de care depinde existența infracțiunii nu este consecința acțiunii sau nacțiunii sale; F Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol.I, ed. CH Beck, București 2008, p.222.

[12] C. Bulai, în C.Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, ș.a., Instituții de drept penal. Curs selectiv pentru licență 2008-2009 ediția 4, ed. Trei, București 2008. p.71

[13] Idem, p.498; În dreptul penal francez, în cazul infracțiunii de înșelăciune trebuie să existe o legătură de cauzalitate între inducerea în eroare și remiterea bunului, în sensul că victima trebuie să fi remis bunurile doar în urma inducerii în eroare. C. Mascala,  Repertoire de droit penal: Escroquerie, ed. Dalloz, Paris 2001, p.4

[14] I.Gh. Gorgăneanu, op.cit., p.72

[15] V. Dongoroz, în V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, ș.a., Explicații teoretice ale codului penal român.Partea specială v.III, ed. Academiei, București 2003, p.7

[16] E.A.Donna, J.E. De la Fuente, op.cit., p.91

[17] C. Duvac, Înșelăciunea …., p.128; În același sens, și în dreptul penal italian în cazul infracțiunii de înșelăciune este necesară obținerea de către făptuitor prin inducere în eroare a unui profit injust, caracterul injust fiind determinat de faptul că este obținut fără drept. R. Pezzano, codice penale spiegato articolo per articolo. Legi complementari, 16 ed. Gruppo Editoriale Simone, Napoli, 2012. p.913

[18] G. Antoniu, Vinovăția penală, ed. Academiei, București 1995, p.189

[19] V. Cioclei, Mobilul în conduita criminală, ed. All Beck, București 1999, p.265

[20] G. Antoniu, Infracțiunile contra patrimoniului. Generalități în RDP nr. 4/2000, p.28

[21] D.Lucinescu, în T. Vasiliu, D.Pavel, ș.a., Codul penal RSR comentat și adnotat. Partea specială vol.I., ed. Științifică și enciclepedică, București 1975, p.322

[22] A. Filipaș, în C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, ș.a., op.cit., p.449; C.Duvac, op.cit., p.129

[23]  M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul Cod penal, ed. Hamangiu, București 2014, p.126; M. Udroiu,  Drept penal. Partea generală. Partea specială, ed. CH Beck ediția 3, București 2011, p.388

________

***Textul de mai sus este extras din considerentele sentinței penale nr. 319 din 21 februarie 2018 a Judecătoriei Galați, www.rolii.ro***

Cuvinte cheie: >

Comentarii