Lipsa unei asistențe juridice efective în cadrul procesului penal

10 aprilie 2017 Drept Penal Jurisprudenta

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, a arătat că numirea unui avocat din oficiu nu asigură prin ea însăși efectivitatea asistenței care este oferită acuzatului, iar art.6 par.3 din Convenție obligă autoritățile naționale competente să intervină dacă prestația neadecvată din partea avocatului din oficiu apare evidentă.

În cauză, asistența juridică a inculpaților era obligatorie conform art.90 lit.c) Cod procedură penală, însă aceasta nu a fost de natură și în măsură a asigura inculpaților o apărare efectivă, prestațiile avocaților echivalând în fapt, cu lipsa de apărare, întrucât prin faptul că au fost de acord ca inculpații să fie judecați pe baza probelor de la urmărire penală, în condițiile în care aceștia nu au recunoscut comiterea presupuselor fapte în această fază a procesului penal, și prin concluziile formulate în dezbaterea cauzei pe fond, au demonstrat că nu au studiat cauza și nu s-au preocupat de apărările formulate de inculpați, context în care susținerile apărării au fost lipsite de orice consistență juridică.

Deși inculpaților le-a fost asigurată asistența juridică din oficiu de către instanța de fond, în realitate, asistența juridică nu a fost efectivă, ci s-a limitat la prezența, în cadrul dezbaterilor la fond, a unor avocați care au exercitat în mod formal apărarea inculpaților, iar această împrejurare se circumscrie cazului de nulitate absolută, prevăzut de art.281 alin.1 pct.f) Cod procedură penală.

”Prin rechizitoriul nr. 136/D/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial Ploiești au fost trimiși în judecată:

– ILN pentru săvârșirea infracțiunilor de inițiere sau constituire ori aderare sau sprijinirea sub orice formă a unui grup în vederea săvârșirii de infracțiuni, care nu este un grup infracțional organizat prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2009 rap. la art. 323 Cod penal din 1969: înșelăciune prev. de art. 215 alin 1,3,4,5 Cod penal din 1969 cu aplicarea art. 41 al. 2 Cod penal din 1969 și art. 33 lit. a) Cod penal din 1969;

– BM pentru săvârșirea infracțiunilor de inițiere sau constituire ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui grup în vederea săvârșirii de infracțiuni care nu este grup infracțional organizat, prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 rap. la art. 323 Cod penal din 1969; înșelăciune prev. de art. 215 alin. 1,3,4,5 Cod penal cu aplicarea art. 41 al. 2 Cod penal din 1969 și art. 33 lit. a) Cod penal din 1969;

– SAR pentru săvârșirea infracțiunilor de inițiere sau constituire ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui grup în vederea săvârșirii de infracțiuni, care nu este un grup infracțional organizat, prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 rap. la art. 323 Cod penal din 1969 ; înșelăciune prev. de art. 215 al. 1,3,4,5 Cod penal din 1969 cu aplicarea art. 41 al. 2 Cod penal și art.33 lit. a) Cod penal din 1969.

Cauza a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. X, iar prin încheierea de ședință nr.79 din 21 martie 2014 judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitarea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și a dispus începerea judecății.

La termenul de judecată din data de 23 octombrie 2014, constatând că inculpații nu sunt prezenți, instanța de fond a luat act că reprezentantul Ministerului Pubic și avocații desemnați din oficiu pentru inculpați nu contestă probele administrate în cursul urmăririi penale și a făcut aplicarea art.347 alin.7 Cod procedură penală, în sensul că la deliberare a avut în vedere probele administrare în cursul urmăririi penale, deși inițial procurorul de ședință solicitase audierea martorilor din rechizitoriu, cerere cu care avocații desemnați din oficiu pentru inculpați, au fost de acord.

Cu privire la acest aspect se observă, din dispozițiile textului de lege reținut de instanța de fond, că legiuitorul a recunoscut posibilitatea “părților” de a-și exprima voința în sensul de a nu contesta probele administrate în cursul urmăririi penale, ceea ce duce la concluzia că avocatul desemnat din oficiu nu poate în lipsa părții, în cauza de față în lipsa inculpaților, să-și exprime acordul în sensul de a nu fi administrate în cursul cercetării judecătorești, probele administrate de organul de urmărire penală, iar din încheierea de ședință, în care au avut loc dezbaterile, nu rezultă că avocații desemnați din oficiu au exprimat instanței de fond, manifestarea de voință a inculpaților în sensul că nu doresc readministrarea probelor de la urmărire penală.

Curtea constată că, la instanța de fond, avocații desemnați din oficiu pentru apelanții inculpați ILN, BM și SAR,  nu au asigurat o apărare efectivă întrucât, astfel cum rezultă din practicaua încheierii din 23 octombrie 2014 în care au avut loc dezbaterile, concluziile acestora au vizat aplicarea legii penale mai favorabile, solicitându-se judecătorului fondului să rețină starea de sănătate precară a inculpatului ILN, atitudinea procesuală sinceră a inculpatului BM și împrejurarea că inculpata SAR ar fi avut un loc secundar în activitatea presupus infracțională, pentru aceasta formulându-se concluzii în sensul aplicării disp. art.83 sau art.91 Cod. La această concluzie, instanța de control judiciar, are în vedere atitudinea procesuală a inculpatului ILN de nerecunoaștere a presupuselor fapte în cursul urmăririi penale și apărările inculpaților BM și SAR, în legătură cu modalitatea în care s-ar fi emis instrumentele de plată și care au relevanță în ceea ce privește latura obiectivă a infracțiunii, apărări reiterate în căile de atac promovate în prezenta cauză.

În aceste condiții se constată că, deși asistența juridică a inculpaților era obligatorie conform art.90 lit.c) Cod procedură penală, aceasta nu a fost de natură și în măsură a asigura inculpaților o apărare efectivă, prestațiile avocaților echivalând în fapt, cu lipsa de apărare, întrucât prin faptul că au fost de acord ca inculpații să fie judecați pe baza probelor de la urmărire penală, în condițiile în care aceștia nu au recunoscut comiterea presupuselor fapte în această fază a procesului penal, și prin concluziile formulate în dezbaterea cauzei pe fond, au demonstrat că nu au studiat cauza și nu s-au preocupat de apărările formulate de inculpați, context în care susținerile apărării au fost lipsite de orice consistență juridică.

O asemenea conduită a avocaților din oficiu, de natură a încălca principala garanție recunoscută inculpaților în cursul procesului penal, atât potrivit reglementărilor interne, cât și a celor cuprinse în Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale a fost posibilă prin încălcarea obligației, de către instanța de fond, de a asigura inculpaților deplina exercitare a drepturilor procesuale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa a arătat că numirea unui avocat din oficiu nu asigură prin ea însăși efectivitatea asistenței care este oferită acuzatului, dar art.6 par.3 din Convenție obligă autoritățile naționale competente să intervină dacă prestația neadecvată din partea avocatului din oficiu apare evidentă, iar dreptul prevăzut de paragraful 3 lit.c) al art.6 constituie un element al noțiunii de proces echitabil în materie penală cuprinsă în par.1 ( cauza Imbroscia c. Elveției, 24 noiembrie 1993, par.37 și cauza Brennan c. Marii Britanii, cererea nr.xxxxx/98, par.45).

Instanța de control judiciar reține că dreptul oricărui acuzat de a fi apărat efectiv de un avocat ocupă un loc central în derularea unui proces penal, importanța lui constând în faptul că toate celelalte drepturi ar rămâne derizorii, fără garanții procedurale, autoritățile judiciare având obligația de a asigura acest drept. Asigurarea reală a apărării este o garanție, o premisă sigură a cercetării obiective și complete a probelor, o condiție sine qua non a aflării adevărului, a apărării drepturilor și intereselor legale a acuzatului, creând condiții necesare emiterii unei sentințe legale și temeinice.

Reamintim că, în contextul asistenței juridice acordate de avocatul din oficiu, în jurisprudența CEDO a fost larg dezbătută încălcarea dreptului garantat de art.6 par. 3 lit. c din Convenția Europeană datorită modului în care avocatul din oficiu și-a exercitat mandatul.

În cauzele Artico c/Italiei (1980) și Goddi c/Italiei (1984), CEDO a respins argumentul guvernului Italian conform căruia legislația internă prevedea că avocatul acționează în numele clientului său cel puțin până în momentul când este în mod oficial înlocuit sau rezultă în orice alt mod că a încetat obligația sa de reprezentare, și a concluzionat că există o încălcarea art. 6 par. 3 alin.c) în ambele cazuri, evidențiind că articolul obliga la furnizarea unei „asistențe” și nu la „desemnarea” unui avocat.

În cauza Mihai Moldoveanu c. României din 19 iunie 2012, Curtea a reamintit că, deși art.6 par.3 lit.c) recunoaște inculpatului dreptul de a se apăra el însuși sau de a fi asistat de un avocat, textul Convenției nu precizează condițiile de exercitare a acestui drept. Acest text lasă, deci, la aprecierea statelor contractante alegerea mijlocelor necesare de natură a permite sistemelor judiciare interne garantarea acestor drepturi. Exercitarea efectivă a apărării este responsabilitatea persoanei acuzate și a avocatul său, ales sau numit din oficiu. Art. 6 par. 3 lit. c) nu obligă autoritățile naționale competente să intervină decât atunci când carențele apărării efectuate de către avocatul din oficiu sunt evidente sau instanțele sunt informate în mod suficient cu privire la aceste carențe într‑o altă manieră (Kamasinski c. Austriei, Czekalla c. Portugaliei, Sannino c. Italiei și Hermi c. Italiei).

Instanța de control judiciar conchide că în cauza dedusă judecății, deși inculpaților le-a fost asigurată asistența juridică din oficiu de către instanța de fond, în realitate, asistența juridică nu a fost efectivă, ci s-a limitat la prezența, în cadrul dezbaterilor la fond, a unor avocați care au exercitat în mod formal apărarea inculpaților, iar această împrejurare se circumscrie cazului de nulitate absolută, prevăzut de art.281 alin.1 pct.f) Cod procedură penală.

Că în cauză au fost încălcate disp. art.6 par.3 lit.c) din Convenție, rezultă și din faptul că, avocatul ales al apelantului inculpat BM, avocat care a acordat asistență juridică din oficiu apelantului inculpat ILN la instanța de fond și care nu a contestat mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale, a solicitat direct instanței de control judiciar audierea martorilor din rechizitoriu. Or, în condițiile în care s-a stabilit incidența cazului de nulitate absolută, desființarea sentinței penale cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea probelor în condiții de contradictorialitate și oralitate este expres prevăzută de art.421 pct.2 lit.b) teza finală Cod procedură penală.

Dacă s-ar proceda altfel, s-ar încălca dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală, consacrat de art.2 par.1 al Protocolului 7 la Convenție și care constă în posibilitatea recunoscută persoanelor declarate vinovate de o infracțiune să ceară examinarea „ declarației de vinovăție” sau condamnării de către o instanță superioară, ceea ce presupune examinarea de către instanța de control a soluției fondului, pe baza mijloacelor de probă administrate în cauză în cursul cercetării judecătorești la prima instanță.

Cum în cauza dedusă judecății instanța de fond a procedat în mod greșit la aplicarea dispozițiilor art.374 alin.7 Cod procedură penală, în lipsa unei manifestări de voință a inculpaților, părți în procesul penal, neexistând o cercetare judecătorească, instanța de control judiciar nu poate proceda direct în calea de atac la administrarea tuturor mijloacelor de probă din fază de urmărire penală, în analiza legalității și temeiniciei hotărârii pronunțate de prima instanță, întrucât s-ar încălca dreptul efectiv la dublă jurisdicție în materie penală, consacrat de art.2 din Protocolul 7 la CEDO raportat la art.6 par.1 din CEDO.

În consecință, în baza art.421 pct.2 lit.b) Cod procedură penală vor fi admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație – DIICOT – Serviciul Teritorial Ploiești și inculpații ILN, BM și SAR împotriva sentinței penale nr. 991 din 20 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova care va fi desființată în totalitate și va fi trimisă cauza la aceeași instanță pentru respectarea dispozițiilor legale privind garantarea exercitării dreptului la apărare.” (Curtea de Apel Ploiești, Decizia penală nr. 810/2015, www.rolii.ro)

Cuvinte cheie: > >

Comentarii

  1. F. frumos :)

    Comentariu de către Vasile pe 19 august 2017 la 17:27