A fost încălcat privilegiul contra autoincriminării în ceea ce priveşte declaraţia unui martor căruia nu i s-a adus la cunoştinţă dreptul de a nu se autoincrimina în momentul în care acest risc era unul cât se poate de evident.
Marți, 13 septembrie 2016, în hotărârea din cauza Ibrahim și alții împotriva Regatului Unit (cererile nr. 50541/08, 50571/08, 50573/08 și 40351/09), Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului a hotărât, cu 15 voturi la două, că nu a fost încălcat art. 6 § 1 și 3 (c) în cazul a trei reclamanți (Ibrahim, Mohammed și Omar), și cu 11 voturi la șase, că au fost încălcate aceste dispoziții în ceea ce privește al patrulea reclamant, Abdurahman.
La 21 iulie 2005, patru bombe au fost detonate în cadrul sistemului de transport din Londra, dar nu au explodat. Făptașii au fugit. Primii trei reclamanți, dl Ibrahim, dl Mohammed și dl Omar, au fost ulterior arestați sub suspiciunea că ar fi detonat trei dintre bombe. Ei au fost supuși de urgență unor „interviuri de siguranță”, înainte de a fi avut acces la asistență juridică. Ulterior, au fost condamnați pentru conspirație la crimă. S-au plâns în fața Curții cu privire la lipsa accesului la un avocat și admiterea în proces a declarațiilor date în absența avocaților.
În ceea ce privește acești trei reclamanți, Curtea este convinsă că, în momentul interogatoriului inițial al poliției, a existat o nevoie urgentă de a preveni consecințe negative grave pentru viața și integritatea fizică a oamenilor și anume, alte atacuri sinucigașe. Prin urmare, au existat motive întemeiate de a restricționa temporar accesul la un avocat. Curtea este, de asemenea, mulțumită de faptul că procedura în ansamblu, în ceea ce-i privește pe fiecare dintre primii trei reclamanți a fost echitabilă.
Situația în ceea ce-l privește pe cel de-al patrulea reclamant – Abdurahman, (care de asemenea, s-a plâns de lipsa accesului la un avocat), este diferită. El a fost inițial ascultat în calitate de martor, și, drept urmare, nu a beneficiat de asistență juridică. Cu toate acestea, în timpul audierii a reieșit că l-a ajutat pe un al patrulea terorist în urma atacului eșuat.
La acel moment, în conformitate cu codul de procedură aplicabil, acesta ar fi trebuit să fi fost informat asupra drepturilor sale și să i se fi oferit acces la un avocat. Cu toate acestea, acest lucru nu s-a întâmplat. După ce a dat o declarație scrisă în calitate de martor, el a fost arestat, acuzat, și ulterior condamnat pentru că l-a ajutat pe cel de-al patrulea terorist și pentru că nu a divulgat informații după atacuri. În cazul său, Curtea nu este convinsă că au existat motive întemeiate pentru restricționarea accesului său la asistență juridică și pentru a nu-l informa despre dreptul său la tăcere.
Curtea apreciază că este important faptul că nu exista niciun temei în dreptul intern pentru poliție de a alege să nu-l informeze pe dl Abdurahman în momentul în care a început să se autoincrimineze. Fără îndoială, decizia a fost contrară codului de procedură. Consecința a fost că domnul Abdurahman a fost indus în eroare cu privire la drepturile sale procesuale.
Incapacitatea autorităților de a demonstra că au existat motive întemeiate pentru a limita accesul la un avocat conduce la prezumția că procesul a fost inechitabil.
Curtea a reiterat faptul că, spre deosebire de primii trei reclamanți, în cazul celui de-al patrulea nu a existat nici un temei juridic pentru decizia poliției de a nu-l informa despre dreptul la tăcere sau să-i ofere acces la un avocat. Pentru că poliția a decis în mod deliberat să continue să-l interogheze ca martor, chiar atunci când l-a considerat a fi suspect, el nu a fost încunoștiințat cu privire la dreptul său la tăcere sau dreptul la asistență juridică.
Curtea a admis că dl Abdurahman a avut oportunități procedurale de a contesta admiterea și utilizarea ca probă declarației sale dată în timpul interogatoriului inițial. Judecătorii naționali au constatat că nu a existat nicio opresiune în timpul interogatoriului și reclamantul, chiar și după ce s-a consultat cu avocatul său, nu și-a retras declarația, ba chiar și-a întemeiat apărarea în proces pe ceea ce a spus poliției în această declarație. Cu toate acestea, este surprinzător faptul că instanțele nu au audiat ofițerul superior de poliție, care a autorizat continuarea interogatoriului martorului, ceea ce înseamnă că nu au analizat motivele care au stat la baza deciziei.
De asemenea, declarația a fost esentiala pentru acuzare. In special, conținutul declarației sale ca martor a oferit mai întâi motivele pentru care poliția l-a suspectat de implicare într-o infracțiune, oferind astfel cadrul în jurul căruia s-a construit ulterior cazul. Prin urmare, declarația domnului Abdurahman a format o parte integrantă și semnificativă a probelor pe baza cărora s-au bazat condamnarea sa. Este, de asemenea, important faptul că, în cuvântul de încheiere către jurați, judecătorul le-a spus acestora să ia în considerare declarația reclamantului, în cazul în care apreciază că a fost dată în mod liber și dacă acesta ar fi spus aceleași lucruri, chiar dacă se urma în mod corect procedura. Curtea a considerat că aceste indicații au oferit juraților o discreție excesivă cu privire la modul de luare în considerare a declarației.
În cauză, ținând cont de pragul ridicat care se aplică în cazul în care prezumția caracterului inechitabil ia naștere și având în vedere deficiențele cumulative în cazul domnului Abdurahman, Curtea a conchis că Guvernul nu a reușit să demonstreze că nu a fost prejudiciat în mod iremediabil caracterul echitabil al procesului prin decizia de a nu-l informa pe reclamant asupra drepturilor sale și de-i restricționa accesul la un avocat.
Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 și 3 (c) din Convenție în cazul celui de-al patrulea reclamant.
Cuvinte cheie: asistenta juridica > cauza Ibrahim și alții împotriva Regatului Unit > CEDO > dreptul la tacere > dreptul la un proces echitabil > dreptul martorului de a nu se acuza