Mărturie mincinoasă. Faptă comisă în faza actelor premergătoare

23 iulie 2018 Drept Penal Jurisprudenta

Audierea ca martor mai înainte de începerea urmăririi penale, în faza actelor premergătoare, nu reprezintă o împrejurare de natură să afecteze existența infracțiunii de marturie mincinoasă, determinantă în caracterizarea faptei de a declara lucruri neconforme cu realitatea ca infracțiune nefiind aptitudinea declarației de a fi fost folosită ca probă, ci calitatea de martor în care persoana respectivă a fost audiată.

Extras din considerentele deciziei penale nr. 675/ 2018 a Curții de Apel Constanța:

”Curtea, în opinie majoritară, apreciază ca lipsită de relevanță împrejurarea că inculpatul a fost audiat ca martor în dosarul penal nr.3501/P/2103 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Tulcea în faza actelor premergătoare, deoarece determinantă în caracterizarea acestei faptei ca fiind infracțiune nu este aptitudinea declarației de a fi fost folosită ca probă, potrivit legii penale anterioare, ci calitatea de martor în care persoana respectivă a fost audiată.

Sub aspect aspect, Curtea constată că audierea ca martor a inculpatului SI a avut loc sub imperiul Codului de procedură penală din 1968, mai înainte de începerea urmăririi penale, în faza actelor premergătoare, însă această împrejurare nu este de natură să afecteze existența infracțiunii de marturie mincinoasă, fie și în condițiile în care, potrivit art.224 alin.3 din Codul de procedură penală din 1968, procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare constituie mijloc de probă, iar definiția martorului, potrivit art.78 din același Cod, se referă la persoana care are cunoștinț ă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal.

Dimpotrivă, infracțiunea mărturie mincinoasă, atât sub imperiul legii penale vechi, cât și sub imperiul legii penale noi, poate fi săvârșită, în calitate de subiect activ, de persoana care este ascultată ca martor, indiferent de modalitatea în care depoziția dată de acesta urmează a fi valorificată, din punct de vedere probator, pentru că incriminarea ca infracțiune a acestei fapte decurge din necesitatea ocrotirii intereselor justiției, consumându-se prin simpla stare de pericol creată și indiferent de relevanța procesuală a probei.

Această concluzie este susținută prin condiția premisă de existență a infracțiunii, care se referă la o ”cauză penală, civilă sau orice altă procedură în care se ascultă martori”, potrivit legii noi, sau la o ”cauză penală, civilă, disciplinară sau orice altă cauză în care se ascultă martori”, potrivit legii vechi, noțiune mai largă decât aceea de proces penal sau civil început.

Dacă legiuitorul ar fi dorit să limiteze această noțiune la un proces penal început, nimic nu îl împiedica să folosească această din urmă sintagmă legală, dar, câtă vreme această ultimă noțiune nu figurează în cuprinsul textului de lege, este evident că autorul reglementării a dorit ca prin incriminarea infracțiunii de mărturie mincinoasă să ofere protecție mai largă interesului superior al justiției, care poate fi vătămat și în afara unui proces civil sau penal aflat în derulare.

De altfel, textul art.260 alin.1 din Codul penal din 1968 se referea în cuprinsul său și la o cauză disciplinară, care nu era condiționată de un proces civil început, precum și la orice altă procedură, în timp ce art.273 alin.1 Cod penal actual se referă, în mod generic, la orice altă procedură în care se ascultă martori.

Această concluzie este susținută, atât sub legea penală veche, cât și sub legea penală, de norma specială ce reglementează cauza de nepedepsire și care vizează și ipoteza în care autorul faptei își retrage mărturia mai înainte de a se fi dat o altă soluție decât aceea de reținere, arestare ori de punere în mișcare a acțiunii penale în cauzele penale sau orice altă hotărâre în alte tipuri de cauze. Întrucât nici textul art.260 alin.2 Cod penal 1968 și nici actualele dispoziții ale art.273 alin.3 Cod penal nu cuprind vreo distincție în raport cu ultima soluție ce s-ar putea dispune, este evident că o astfel de soluție poate fi aceea de neîncepere a urmăririi penale dispusă în condițiile Codului de procedură penală din 1968, astfel încât, dacă retragerea mărturiei mincinoase ar fi intervenit mai devreme de acest moment, autorului faptei nu i s-ar fi putut refuza acest beneficiu legal.

Existența ca infracțiune a faptei comise în faza actelor premergătoare nu poate fi negată nici prin prisma împrejurării că legiuitorul, făcând trimitere la măsurile preventive privative de libertate și orice alte soluții, a avut în vedere posibilitatea ca o astfel de declarație să stea la baza detenției nelegitime, a unui act procesual sau a unei măsuri procesuale. Prin urmare legiuitorul a avut în vedere atât posibilitatea pedepsirii celui care face afirmații mincinoase în detrimentul sau în favoarea unei persoane, cât și posibilitatea ca această cauză de nepedepsire că își producă efectele în orice situație.

Or, în măsura în care autorul mărturiei mincinoase nu se pedepsește atunci când acesta își retrage mărturia mai devreme de a se produce reținerea, arestarea, punerea în mișcare a acțiunii penale, pronunțarea unei hotărâri sau dispunerea unei alte soluții ca urmare a mărturiei mincinoase, tot astfel acesta trebuie să și răspundă penal, în cazul în care, în baza unei mărturii intervenite mai devreme de începerea urmăririi penale, în respectiva cauză a fost luată una din soluțiile de mai sus.

De aceea, mărturia mincinoasă consumată, potrivit legii procesuale anterioare, într-o cauză penală aflată încă în faza actelor premergătoare subzistă indiferent de relevanța probatorie ori de efectele pe care mărturia mincinoasă le produce în beneficiul sau în detrimentul unuia dintre participanții la procedura judiciară, esențial fiind ca mărturia mincinoasă să privească fapte și împrejurări esențiale asupra cărora martorul a fost întrebat.

Astfel fiind, sfera de incriminare a art.260 Cod penal 1968 și art.273 Cod penal actual este una mai largă, subiect activ al infracțiunii fiind persoana audiată în calitate de martor, fără deosebire după cum această mărturie poate fi valorificată ca probă, în înțelesul legii procesual penale.

În cauza ce a făcut obiectul dosarului penal nr.3501/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Tulcea, inculpatul SI a fost audiat ca martor mai înainte de începerea urmăririi penale, la datele de 22.08.2013 și 21.11.2013, iar ultima oară sub prestare de jurământ, cu privire la împrejurările producerii incidentului din 23.06.2013, infirmând că victima PA ar fi fost agresată de maniera descrisă prin plângere, ci susținând că făptuitorul CD ar fi îmbrâncit-o și că doar ar fi călcat-o pe picior.

Așa cum rezultă din cuprinsul rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nr.3501 din 31.01.2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Tulcea, această declarație a fost avută în vedere, alături de alte mijloace de probă, la soluția de netrimitere în judecată dispusă față de făptuitorul CD, considerându-se că în favoarea acestuia din urmă nu există suficiente probe certe de vinovăție care să stabilească existența infracțiunii de lovire mai presus de orice îndoială rezonabilă.

Astfel fiind, Curtea, în opinia majoritară, apreciază că soluția de condamnare pronunțată de prima instanță este una legală.” (Curtea de Apel Constanța, Decizia penală nr. 675 din 21 iunie 2018, www.rolii.ro)

Cuvinte cheie: >

Comentarii