”Prezumţiile simple sunt concluziile unui raţionament logic prin care instanţa de judecata stabileşte probabilitatea unei situaţii de fapt ce constituie fapta în litigiu (’factum probandum’) în cauza penală, în baza cărora se efectuează examenul de tipicitate a infracţiunii care formează obiectul acuzaţiei penale. Aceste fapte pot fi indirect probate, pe cale inferenţială, pornind de la situaţii de fapt cunoscute de instanţa pe baza de probe. Astfel, are loc o deplasare a obiectului probei de la un fapt necunoscut la un fapt vecin şi conex acestuia, care este cunoscut şi pe care se întemeiază prezumţia. În aceste condiţii, organele judiciare trebuie să explice care sunt prezumţiile simple folosite evocând structura raţionamentului inferenţial, din ce premise factuale au fost reţinute, care sunt probele care substanţiala aceste premise factuale (factum probans) precum şi, în planul valorii probante, modul în care acestea sunt de natură a contribui la formarea convingerii în raport de celelalte probe administrate in cauza.
Prezumţiile simple au natura unor simple presupuneri, în măsura în care nu se poate reţine existenţa unor premise certe din care să fie trase concluzii în baza unui raţionament inductiv sau deductiv. Chiar şi în condiţiile existenţei unor premise certe prezumţiile simple nu oferă, în sine, certitudine, ci numai o concluzie de probabilitate stabilită în baza unui raţionament.
Curtea agreează faptul că în procesul penal organele judiciare pot apela la prezumţii simple (judiciare), în special în legătură cu anumite cerinţe ale tipicităţii obiective sau cu privire la tipicitatea subiectivă a faptei ori la imputabilitatea acesteia, însă a considerat că, pentru realizarea unei constatări a comiterii faptei tipice în condiţiile standardului de probă dincolo de orice îndoială rezonabilă, aceste prezumţii simple trebuie să se plaseze în vecinătatea certitudinii, iar orice dubiu profită inculpatului.
Aserţiunea Curţii este deplin concordantă cu prevederile pct. (22) din Preambulul Directivei nr. 2016/343 a Parlamentului European si a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, potrivit căruia „Pentru stabilirea vinovăţiei persoanelor suspectate sau acuzate, sarcina probei revine organelor de urmărire penală, iar orice îndoială ar trebui interpretată în favoarea persoanei suspectate sau acuzate. Prezumţia de nevinovăţie ar fi încălcată atunci când sarcina probei este inversată de la organele de urmărire penală la apărare, fără a se aduce însă atingere competenţelor ex officio ale instanţei de stabilire a faptelor, independenţei autorităţilor judiciare atunci când evaluează vinovăţia persoanei suspectate sau acuzate şi utilizării prezumţiilor de fapt şi de drept privind răspunderea penală a persoanei suspectate sau acuzate. Aceste prezumţii ar trebui să se încadreze în limite rezonabile, ţinând seama de importanţa mizei şi menţinând dreptul la apărare, iar mijloacele folosite ar trebui să fie rezonabil proporţionale cu scopul legitim urmărit. Prezumţiile ar trebui să fie relative şi, în orice caz, acestea ar trebui să fie utilizate numai cu condiţia ca dreptul la apărare să fie respectat.”
Curtea a reţinut că în procesele civile, unde nu operează standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, rigoarea evaluării prezumţiilor simple este impusă de art. 329 Cod procedură civilă, care cere ca instanţa să se bazeze pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins. Cu atât mai mult în procesul penal, în care inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, iar sarcina probei aparţine acuzării, standardul de probă dincolo de orice îndoială rezonabilă impune reţinerea numai a faptelor care se află în vecinătatea certitudinii, iar orice dubiu profită inculpatului. În continuarea aceluiaşi raţionament, Curtea a reţinut că necesitatea probaţiunii faptului vecin şi conex pe care se întemeiază prezumţia constituie o regulă de probă aplicabilă chiar în cazul prezumţiilor legale [art. 328 alin. (1) teza a II-a Cod procedură civilă]. Astfel fiind, a fortiori, aceasta regulă se impune mutatis mutandis cu atât mai mult in ipoteza prezumţiilor judiciare.
Faţă de standardele diferite de probă existente în procesele penale şi cele civile, Curtea a opinat că instanţa de judecată nu poate reţine tipicitatea subiectivă a unei fapte numai în baza unei prezumţii simple care este aptă să releve cu o anumită probabilitate comiterea faptei cu forma de vinovăţie stipulată de norma de incriminare sau a existenţei scopului ori a mobilului prevăzut de lege, ci este necesar să se stabilească cu certitudine că prezumţia simplă este reţinută pornind de la constatarea unor împrejurări obiective probate şi că este aptă să răstoarne prezumţia (relativă) de nevinovăţie. Aşadar, probabilitatea necesară pentru reţinerea unei prezumţii simple în mecanismul probaţiunii nu conduce în mod automat constatarea întrunirii standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă. Chiar daca sunt compatibile cu sistemul probaţiunii în procesul penal, prezumţiile simple (judiciare) nasc doar probabilitatea faptului pretins, astfel încât ele pot dobândi valoare probantă pentru formarea convingerii instanţei de judecata in sensul stabilirii certitudinii unei situaţii de fapt corespondente unei cerinţe de tipicitate numai în măsura in care se coroborează cu alte probe legal administrate în cauza. Numai in acest mod ele pot contribui la configurarea certă a tezei probatorii acuzatoriale impusa de standardul probei dincolo de orice îndoiala rezonabilă.
Curtea a considerat că, în măsura în care inculpatul, cu privire la care acuzaţia reţinută se întemeiază pe prezumţii simple, reliefează pe bază de probe o apărare factuală credibilă de natură de a pune în discuţie legitimitatea raţionamentului judiciar evidenţiat în prezumţia simplă, revine acuzării obligaţia de a proba netemeinicia celor afirmate de inculpat în condiţiile standardului de probă dincolo de orice îndoială rezonabilă. Numai în acest fel se poate realiza o protecţie eficientă şi efectivă a prezumţiei de nevinovăţie.” (Curtea de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 341 din 03 iulie 2018, portal.just.ro)
Cuvinte cheie: in dubio pro reo > prezumtia de nevinovatie > prezumtie > proces penal