RIL promovat. Instanța competentă să soluționeze acțiunile în despăgubiri formulate de ANAF împotriva administratorului societății comerciale, în situația în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005

Colegiul de conducere al Curții de Apel Alba Iulia a sesizat ÎCCJ cu recurs în interesul legii în vederea stabilirii competenței materiale procesuale de soluționare a acțiunilor în despăgubiri formulate de ANAF prin direcțiile regionale împotriva administratorului societății comerciale, în situația în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, în sensul de a se determina dacă acțiunile având acest obiect sunt în competența instanței de contencios fiscal, în temeiul art. 96 pct. 1 și art. 95 pct. 1 Cod de procedură civilă raportat la art. 281 Cod de procedură fiscală coroborat cu art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, sau în competența instanței civile, în condițiile art. 94 pct. 1 lit. k, art. 95 pct. 1 Cod de procedură civilă, prin raportare la art. 1349, 1357, 1359 Cod civil.

Examenul jurisprudenţei existente în materie evidențiază două orientări, relevând caracterul neunitar al acesteia:

Într-o primă orientare, minoritară, pornind de la decizia nr. 17/2015 pronunțată de ÎCCJ în soluționarea unui recurs în interesul legii, potrivit căreia ”în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală”, s-a apreciat că sumele pe care ANAF le pretinde nu reprezintă altceva decât o creanță fiscală pentru care legea prevede o cale specială de recuperare, organul fiscal neavând posibilitatea de a alege o altă cale. Prin urmare, fiind vorba de un litigiu referitor la valorificarea unei creanțe fiscale principale și a accesoriilor, astfel cum aceasta este definită de Codul de procedură fiscală, competența revine instanței de contencios administrativ.

Citeste mai mult  Contract de întreținere vs contract de rentă viageră

Într-o altă orientare, majoritară, s-a apreciat din perspectiva art. 1, art. 2 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 că, în cauzele de acest tip, litigiul nu s-a născut din emiterea sau încheierea unui act administrativ sau din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a soluționa o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, chiar dacă una dintre părți este o autoritate publică. Singurul text care face referire la o ipoteză în care instanței de contencios administrativ îi revine competența soluționării, pe cale principală, a unei cereri care are alt obiect decât cel menționat la art. 1 din lege, este art. 19 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, cum competența materială a instanței de contencios administrativ este în raport cu cea a instanțelor civile una specială, nu-i poate fi deferită judecarea altor cereri decât cele menționate în Legea nr. 554/2004 ori, după caz, într- lege specială. Chiar dacă instanța civilă de drept comun pentru a stabili condiția faptei ilicite, este chemată să facă un examen al normelor de drept fiscal, acest lucru nu schimbă datele problemei și soluția pe care o impune corelația normă generală – normă specială în stabilirea competenței instanței.

Cuvinte cheie: > > > >