Venitul luat în calcul pentru stabilirea pensiei de întreținere

”Conform art. 513 C. civ. ,,Obligaţia de întreţinere există numai între persoanele prevăzute de lege. Ea se datorează numai dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege”. În completare, cu privire la obligaţia de întreţinere a părintelui, art. 516 C. civ. prevede că ,,Obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, rudele în linie dreaptă, între fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane anume prevăzute de lege”. De asemenea, art. 499 alin. 1 C. civ. statuează că ,,Tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională”.

Din conţinutul normelor citate rezultă că între părinţi şi copii se naşte, din relaţia de filiaţie, un raport juridic obligaţional în conţinutul căruia intră obligaţia părintelui de a presta întreţinere pentru copilul său minor. De principiu, obligaţia legală de întreţinere este una de valoare, ceea ce înseamnă că aceasta nu are un cuantum fix, determinat, ci presupune o raportare constantă la întinderea nevoilor creditorului şi la mijloacele necesare pentru acoperirea acestor nevoi. Cu toate acestea, atunci când între descendentul creditor şi părintele debitor există neînţelegeri cu privire la modul de îndeplinirea a obligaţiei, instanţa este chemată să stabilească modalităţile de executare şi întinderea obligaţiei, conform art. 499, alineat ultim, C. civ.

Din cuprinsul art. 529 alin. 1 C. civ. rezultă că, în determinarea întinderii obligaţiei de întreţinere, analiza instanţei este jalonată de două limite, respectiv nevoile creditorului şi mijloacele debitorului, astfel încât obligaţia odată stabilită să nu exceadă sau să fie inferioară nevoilor creditorului şi nici să nu se transforme într-o sarcină exorbitantă pentru debitor. Relativ la cel din urmă, art. 529 alin. 2 C. civ. prevede că atunci ,,când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii”. Totodată, complementar, art. 527 C. civ. prevede că ,,(1) Poate fi obligat la întreţinere numai cel care are mijloacele pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace. (2) La stabilirea mijloacelor celui care datorează întreţinerea se ţine seama de veniturile şi bunurile acestuia, precum şi de posibilităţile de realizare a acestora; de asemenea, vor fi avute în vedere celelalte obligaţii ale sale.”

Din ansamblul normelor citate, rezultă că un element determinat în stabilirea întinderii obligaţiei de întreţinere îl constituie posibilităţile efective ale debitorului, altfel spus mijloacele pe care acesta le are la îndemână sau le-ar putea avea pentru a-şi îndeplini obligaţia. Sub acest aspect, doctrina şi practica noastră reţin, aproape unanim, că debitorul obligaţiei de întreţinere nu se poate sustrage de la îndeplinirea acesteia invocând faptul că nu realizează venituri şi că, în cazul în care debitorul nu este angajat şi nici nu are venituri din alte surse, raportarea se va face la venitul minim garantat în plată.

Problema pe care o ridică prezenta cauză este aceea de a şti dacă venitul minim garantat în plată avut în vedere este cel brut sau cel net. Relativ la această chestiune, este de semnalat că un salariat are la dispoziţie numai suma rămasă după deducerea contribuţiilor sociale şi a impozitelor din cuantumul venitului brut, respectiv venitul net. În mod real, salariatul beneficiază doar de această sumă, diferenţa făcându-se venit la bugetul asigurărilor sociale şi de sănătate ori la bugetul de stat. Din acest punct de vedere, creditorii chirografari, printre care se numără şi creditorul obligaţiei de întreţinere, pot să-şi îndestuleze dreptul numai prin urmărire venitului net, iar nu a venitului brut. Totodată ,,mijloacele debitorului” sunt cele ce rezultă din veniturile nete ale acestuia, după cum rezultă în mod expres şi categoric inclusiv din cuprinsul art. 529 alin. 2 şi 3 C. civ.. Aşa fiind, limita avută în vedere de către instanţa de judecată atunci când analizează posibilităţile de plată ale debitorului o reprezintă veniturile sale nete, iar nu cele brute. Or, atunci când debitorul nu realizează venituri, raportarea fiind făcută la venitul minim garantat în plată, suma avută în vedere nu poate fi decât tot cea netă, întrucât de aceasta ar dispune minimal debitorul dacă s-ar angaja în muncă.” (Tribunalul Maramureș, Decizia civilă nr. 133A din 7 martie 2018, portal.just.ro)

Cuvinte cheie: >

Comentarii