Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor

27 noiembrie 2014 Drept Penal

În Noul Cod penal, a fost introdusă o nouă incriminare ce sancționează atitudinea necorespunzătoare, abuzivă a unui debitor care încearcă să prejudicieze interesele creditorului său, și anume, abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor.

Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor este infracțiunea ce poate fi săvârșită prin două variante:

–  înstrăinarea, ascunderea, deteriorarea sau distrugerea, de către debitor, în tot sau în parte, de valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor (art. 239 alin. 1 NCP) – forma tip

– achiziţionarea de bunuri ori servicii de către persoana care ştie că nu va putea plăti, producându-se astfel o pagubă creditorilor (art. 239 alin. 2 NCP) – forma asimilată

Obiectul juridic special al infracțiunii este reprezentat de ansamblul relaţiilor sociale în legătură cu încrederea care trebuie să guverneze raporturile de natură patrimonială dintre debitori şi creditori. Obiectul material al infracţiunii în forma tip a acesteia constă în valorile, bunurile sau actele la care se referă acţiunea incriminată, iar în forma asimilată, în bunurile şi serviciile achiziţionate.

Subiectul activ poate fi orice persoana fizică sau juridică, care are capacitate penală și are calitatea de debitor. Textul incriminator nu precizează care este sursa raportului obligațional pentru ca fapta sa fie tipică, adică nu este necesar ca debitorul să aibă această calitate urmare a unei conduite infracționale, delictuale sau contractuale. În sistemul francez se consideră că dacă sursa debitului este un raport civil contractual sau quasicontractual, cu excepția unor situații de vulnerabilitate a debitorului (obligatii de pensie alimentară etc), fapta acestuia nu intra sub incidența legii penale, deoarece creditorul poate să solicite debitorului garanții la încheierea unui contract, iar dacă nu o face nu trebuie protejat cu mijloace de drept penal.[1]

În principiu, subiectul activ nemijlocit nu trebuie să aibă calitatea de comerciant, întrucât în acestă ipoteză se va reține infracțiunea de bancrută frauduloasă dacă fapta este comisă prin falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidențelor debitorului ori ascunderea unei părți din activul averii acestuia, înfațișarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele debitorului, în alt act sau în situația financiară de sume nedatorate, ori prin înstrainarea, în caz de insolvență a debitorului, a unei părți din active.[2]

La forma asimilată, subiectul activ este debitorul care se află în imposibilitate de plată.

Subiect pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică sau juridică, care are calitatea de creditor.

Latura obiectivă

Elementul material al infracțiunii în forma tip prevăzută în alin. 1 al art. 239 NCP constă în una din următoarele acțiuni ale debitorului:

  1. Înstrăinarea presupune trecerea bunului în patrimoniul altei persoane; în acest fel, debitorul își diminuează activele pentru a intra în sfera unei insolvabilități de fapt. Nu orice înstrăinare a unui bun de către debitor este o faptă tipică, fiind necesar ca prin această înstrăinare creditorul său să nu își mai poată satisface creanța prin urmărirea altor bunuri ale debitorului
  2. Ascunderea semnifică așezarea valorilor ori bunurilor din patrimoniu astfel încât să nu poată fi identificate de creditori în vederea executării silite
  3. Deteriorarea înseamnă uzarea, stricarea sau degradarea unui bun ce are drept urmare alterarea substanței sau a esteticii acestuia (dacă aspectul estetic este de esența bunului) în așa măsură încât bunul nu mai poate fi utilizat sau valorificat ca în trecut, fără a fi reparat
  4. Distrugerea presupune încetarea existenței fizice a bunului sau a valorii
  5. Invocarea de acte sau datorii fictive  se realizează prin transmiterea către creditor a informaţiei referitoare la existenţa unor acte sau datorii pe care în realitate debitorul nu le are şi care fac imposibilă executarea obligaţiei asumate de debitor.

În doctrină, s-a pus întrebarea dacă infracțiunea se poate comite și prin omisiune (debitorul nu acceptă o moștenire sau o donație care îi va mări patrimoniul sau efectuează munci pentru care nu este remunerat sau remunerat necorespunzător). În acest sens, s-a apreciat că trebuie făcută diferența dintre bunurile sau valorile care sunt actualmente în patrimoniul debitorului și cele care pot intra în acest patrimoniu pentru viitor. Astfel, neacceptarea unei donații nu este nici un act de înstrăinare, ascundere, deteriorare, distrugere de bunuri sau valori din patrimoniul său și nici unul de invocare a unor datorii fictive. Din acest motiv, deși suntem în situația unui act autoprejudiciant pentru patrimoniul debitorului și implicit și pentru gajul general al creditorilor, fapta nu este tipică pentru textul art. 239 alin. 1 NCP.[3]

În ceea ce privește forma asimilată a infracțiunii prevăzută în alin. 2 al art. 239 NCP, elementul material constă în achiziționarea de către făptuitor de bunuri sau servicii de la o persoană fizică sau juridică, deși cunoaște că se află în incapacitate de plată. Verbum regens  este o acţiune de procurare prin cumpărare sau prin alte modalităţi a unor bunuri sau servicii.

Creditorul trebuie să se afle în situația ca, față de rigorile legii sau de existența unor cutume comerciale, să nu poată verifica anterior solvabilitatea debitorului. Fapta nu este tipică în ipoteza în care creditorul avea obligația legală sau stabilită prin norme sau regulamente interne de a verifica solvabilitatea debitorului ori dacă putea realiza în mod rezonabil. De asemenea, fapta nu este tipică dacă la momentul încheierii actului juridic debitorul dispunea de mijloace financiare pentru plata bunului sau serviciului, însă din cauza unor evenimente ulterioare, acesta nu mai are posibilitatea efectuării plăților.[4]

Urmarea imediată: 

– în ceea ce privește forma tip prevăzută  în alin. 1 al art. 239 NCP, aceasta constă în starea de pericol creată prin provocarea unei stări de insolvabilitate de fapt a debitorului prin modificarea situației sale patrimoniale în vederea evitării unei executări silite din partea creditorului creând astfel un risc semnificativ pentru drepturile creditorului cu privire la satisfacerea creanței.[5]

– la forma asimilată, aceasta constă în producerea unei pagube creditorului.

Legătura de cauzalitate între fapta tipică și urmarea imediată trebuie dovedită.

Latura subiectivă

În cazul formei tip a infracțiunii (art. 239 alin. 1 NCP), fapta poate fi comisă numai cu intenție directă, legea prevăzând scopul special ce trebuie urmărit, respectiv fraudarea creditorului.

În ceea ce privește forma asimilată (art. 239 alin. 2 NCP), fapta poate fi comisă atât cu intenție directă cât și cu intenție indirectă.

Formele infracțiunii

Actele de pregătire sunt posibile, dar nu sunt incriminate.

Tentativa este posibilă, fiind însă pedepsită doar pentru fapta prevăzută la alin. 1 al art. 239 NCP, conform art. 248 NCP.

Infracțiunea în forma tip se consumă în momentul producerii urmării imediate periculoase, iar în forma asimilată în momentul comiterii faptei tipice și prejudicierii creditorului.

În cazul în care făptuitorul realizează mai multe modalități dintre cele prevăzute de norma de incriminare de la alin. 1, se va reține săvârșirea unei singure infracțiuni care se consumă la data săvârșirii primei activități infracționale.[6]

Întrucât textul incriminează două modalități distincte de comitere a infracțiunii, se va putea reține un concurs între art. 239 alin. 1 și art. 239 alin. 2 NCP.

Pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda, atât pentru forma tip cât și pentru forma asimilată.

Infracţiunea poate fi anchetată doar dacă s-a săvârşit după intrarea în vigoare a Noului Cod penal, acțiunea penală punându-se în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

__________________

[1] E. Dreyer, Droit penal special, Ed, Ellipses, Paris 2008, p. 506 apud S. Bogdan, Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, în Noile Coduri ale României. Studii și cercetări juridice, Ed. Universul Juridic, București 2011, p. 557;
[2] M.Udroiu, Drept penal. Partea specială. Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, București 2014, p. 242;
[3] S. Bogdan, op. cit., p. 557;
[4] M. Udroiu, op. cit., p. 243;
[5] Ibidem;
[6] Idem, p. 244;
Raluca Cîrstea
avocat, Baroul București

Cuvinte cheie: >